Mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană

Există în istoria popoarelor oameni care schimbă destine, prin credinţa, curajul şi lupta lor. Un astfel de om a fost şi părintele Justin Pârvu, stareţ al Mănăstirii Petru Vodă, din frumosul ţinut al Neamţului. Dacă am putea să cuprindem în două cuvinte portretul spiritual al arhimandritului Justin, cred că nu am greşi cu nimic socotindu-l un mărturisitor eroic.

Multe din faptele sale ne îndreptăţesc să gândim astfel, dar răspunsul dat după împlinirea anilor de detenţie (12 la număr!) celor veniţi să facă evaluarea întemniţaţilor este cel mai elocvent. Întrebat ce va face după eliberare, părintele Justin a replicat: „Mă întorc ca să iau lucrurile de acolo de unde le-am lăsat!“ Neaşteptat răspuns pentru cei care-l credeau strivit de suferinţe şi complet reeducat la Aiud, Gherla, Baia Sprie sau în Delta Dunării, cuvinte ce l-au costat încă patru ani de puşcărie grea.

Aiudul şi Gherla - şcoli ale suferinţei pentru credinţă

16 ani de temniţă pentru mărturisirea lui Hristos reprezintă un răspuns fără echivoc la pro­punerea de a renunţa la credinţă şi la valorile morale care-ţi ghidează fiinţa. Acrivia cu care părintele Justin Pârvu a ştiut să-şi trăiască viaţa venea din gândul că cea mai mică neluare aminte şi greşeală nepocăită nimicesc puterea de îndreptare a omului. „Suntem res­ponsabili, zicea părintele, pentru moştenirea duhovnicească pe care o lăsăm generaţiei viitoare. Fiecare în parte are un rost temeinic în acest organism care este trupul Bisericii, iar prin nepăsarea ta strici nu numai sufletul tău, ci şi duhul ortodox în genere pe care-l vor moşteni cei de după tine“.

Perioada din închisoare a fost chinuitoare, dar nu a rămas fără rod duhovnicesc: „Cunoscându-te pe tine însuţi, descopereai sensul superior al vieţii, destinul ei înalt, mult deasupra nimicului cotidian; te des­copereai pe tine tare în credinţă, sau slab… aşa cum nu te-ai fi cunoscut niciodată în împrejurările obişnuite ale vieţii. De aceea e preţios timpul pe care-l avem în faţă şi greul vieţii. Să ştiţi, poverile pe care le pune Dumnezeu pe umerii noştri, dacă-s purtate cu înţelepciune, odată cu trecerea timpului sfinţesc sufletul, îl curăţesc, îl luminează, şi omul nu se mai încurcă în nimicuri, ci stră­pun­ge barierele întunericului… După ce am descoperit iconomia lui Dum­ne­zeu, am început să rezistăm. Su­fe­ream cu bucurie acest martiriu, în­du­ram orice nedreptate ca prin jert­fa răbdării noastre să ispăşim din păcatele noastre şi ale neamului. Cu ajutorul harului am înţeles că acele condiţii infecte şi umile erau ade­vă­rate pricini de despătimire. Aiudul şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai adânc sens al cuvântului.“

Din acest motiv viaţa unui creştin afară, în libertate, nu putea fi una de confort şi comoditate. „A trăi ca ortodox e o jertfire de sine, nu de un minut, nu de o zi, nu de o săptămână, nu de o lună sau de un an, ci de o viaţă întreagă - zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Noi sun­tem ortodocşi doar prin certificatul de botez, dar am uitat să şi devenim ortodocşi prin modul de vie­ţu­i­re şi păstrare a dreptei credinţe.“

Menirea unui monah, spunea părintele Justin, este aceea de a fi un martor rugător, o lumină ar­ză­toa­re în ochii lumii, un martor care se sacrifică pentru adevăr. „Mirenii doresc să vadă sfinţenia monahilor acum, aici, de pe pământ. Şi nu exis­tă nici un mod să-i minţi. Trebuie să fim icoane rugătoare arzătoare de dor după Dumnezeu. Pe pământ mi­siunea noastră este să trăim o viaţă sfântă în mijlocul atâtor lucruri la care trebuie să renunţăm.

Din nefericire, suntem lipsiţi de adâncimea credinţei şi nu avem curajul Sfinţilor noştri Părinţi care au coborât din sihăstrie şi au mers pe străzi şi în pieţele Constan­tin­o­po­lu­lui ca să apere cu propria lor viaţă distrugerea sfintelor icoane. Dacă am avea minimum din această cre­din­ţ­ă a sfinţilor, am putea cu siguranţă schimba soarta acestei ţări… Am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim… Dintr-o societate bolnavă n-ai cum scoate sfinţi peste noapte. Trebuie jertfire de sine“.

„Ne-am născut din negura vremii odată cu stejarii şi cu brazii!“

În cazul părintelui Justin, identificarea sa cu neamul şi ţara în care s-a născut a fost atât de profundă, încât atunci când a plecat în Muntele Athos, deşi impresionat de ce descoperise acolo, după fiecare slujbă, ieşea afară din biserică şi, uitându-se spre Răsărit, zicea cu ini­ma arsă de dor: „Simt că mă aşteaptă ţara mea“. Orice neam are un patrimoniu fizic sau biologic, un patrimoniu material şi unul spiritual, mărturisea părintele. Toate acestea trei îşi au importanţa lor şi pe toate un neam trebuie să şi le apere. Cea mai mare însemnătate o are patrimoniul spiritual pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate veacurile… Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul unde trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor, slavilor. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei suntem legaţi nu numai prin pâinea şi existenţa pe care ne-o dă pământul muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele moşilor şi strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi părinţii noştri aici sunt. Toate amintirile noastre, întreaga noastră istorie, în acest pământ stau îngropate, istorie pe care cu siguranţă absolută o vom vedea la Dreapta judecată aşa cum a fost, nu cum este falsificată.

Părintele Justin, în smerenia sa, gândea că, deşi nu a împlinit nimic din cele ale călugăriei, va găsi totuşi Dumnezeu vreun prilej de mântuire şi pentru dânsul. „Toţi vom fi ju­de­caţi după faptele noastre, bune sau rele. Moartea nu anu­lează şi nici mă­car nu simplifică lucrurile şi fap­tele, vorbele sau gândurile noastre de aici, de pe pământ, ci le complică, implicân­du-le în veşnicie. Acolo, la dreapta judecată nu mai este în­drep­tare, faptele tale vor arăta cine ai fost tu pe pământ. Ele ne sunt judecătorii, indiferent că ai fost ie­rarh, preşe­dinte al ţării, parlamentar, preot, călugăr, mirean, poliţist, portar sau altceva…“ Acum părintele a lăsat grijile şi neputinţele vie­ţii pă­mânteşti, îndreptându-se către limanul cel lin unde nu este durere, în­tristare, nici suspin. (Sursă: Ie­ro­mo­nahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. I şi II, Editura Credinţa Strămoşească, 2009)