Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Meditaţia zilei: De ce Îl vede Isaia pe Dumnezeu

Meditaţia zilei: De ce Îl vede Isaia pe Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Dragoș Dâscă - 28 Oct, 2010

Patrologia ne oferă răspunsul la două întrebări: "pe Cine a văzut Isaia" şi "cum a văzut Isaia". Dar mai rămâne o întrebare nerostită: de ce?

"În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul.

Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!".

Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânele lor, iar templul s-a umplut de fum.

Şi am zis: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!".

Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic.

Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: "Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi".

Şi am auzit glasul Domnului care zicea: "Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?".

Şi am răspuns: "Iată-mă, trimite-mă pe mine!".

Şi El a zis: "Du-te şi spune poporului acestuia..."" (Isaia 6, 1-9).

Interpretările primelor versete din Cartea a VI-a a Profetului Isaia pot fi grupate în două categorii: cele care s-au axat pe Persoana theoptiei (theos â Dumnezeu; opteuo â a vedea) şi cele care s-au referit la chestiunea: cum poate fi posibilă theoptia în condiţiile în care Sfânta Scriptură vorbeşte despre imposibilitatea vederii lui Dumnezeu. În acest sens, patrologul grec Georgios Martzelos a observat că în prima categorie Sfinţii Părinţi au identificat Persoana theoptiei cu Dumnezeu Tatăl (perspectiva patrologică), cu Logosul (perspectiva hristologică) şi cu Sfânta Treime (perspectiva triadologică). În privinţa posibilităţii producerii theoptiei nu a fost dat un răspuns unitar; cert este faptul că theoptiile Vechiului Testament nu sunt în relaţie cu posibilitatea vederii de către om a fiinţei lui Dumnezeu, ci cu coborârea lui Dumnezeu (sunkatabasis), revelarea de către El a lucrării sau a energiei Sale.

Oportunitatea de a dobândi cununa smereniei

Aşadar patrologia ne oferă răspunsul la două întrebări: "pe Cine a văzut Isaia" şi "cum a văzut Isaia". Dar mai rămâne o întrebare nerostită: DE CE?

Este obligatorie - în Vechiul Testament - producerea theoptiei în cazul fiecărui sfânt profet? Ştim că nu. Cel mai mare dintre profeţi, Moise, nu a văzut decât "cele din urmă" (opiso) ale lui Dumnezeu şi, iată, Isaia Îl vede stând pe tronul slavei Sale. De asemenea, darul profeţiei nu îi este condiţionat lui Daniel de producerea unei teofanii. De ce această onoare acordată tocmai lui Isaia? Desigur, "cele din urmă" (ebr. achorai) şi coborârea lui Dumnezeu sunt acelaşi lucru: energia dumnezeiască; Isaia vede practic lumina necreată. Dar de ce? Era o condiţie prealabilă obligatorie? Ca oricare din ceilalţi profeţi, Isaia putea fi trimis la poporul lui Israel fără să fie obligat să pătimească theoptia.

Înainte de a încerca un posibil răspuns voi menţiona două aspecte care m-au frapat la o lectură mai atentă a textului sfânt: serafimii care îşi acoperă feţele în timp ce Isaia, muritorul, priveşte direct către tronul lui Dumnezeu (a se lua aminte la greşeala reprezentării iconografice a serafimilor cu chipuri de om; Scriptura spune că doar mijlocul le este descoperit, nu şi chipul). Al doilea aspect ar fi că Isaia, spre deosebire de Moise care se ascunde după o stâncă sau Daniel care cade cu faţa la pământ când Îl vede pe Îngerul de mare Sfat, nu pare marcat în primul rând de măreţia, de supranaturalul prezenţei dumnezeieşti, ci de faptul că nu se foloseşte de raţiunea sădită în noi de Dumnezeu pentru a-L căuta şi a-L slăvi. Atitudinea sa este introspectivă, viziunea pare a-l copleşi dinăuntrul lui.

Această observaţie mi-a fost confirmată de lectura tâlcuirii Sfântului Vasile cel Mare la cartea lui Isaia:

"Se pare că profetul, când a văzut lucrarea serafimilor, care nu fac nimic altceva decât să-L sfinţească pe Dumnezeu, a ajuns atunci la înţelegerea necurăţiei din propriile lui buze, anume că vorbeşte şi lucruri omeneşti şi adesea îşi mânjeşte limba cu cuvinte despre deşertăciunea lumii. De aceea fiind străpuns de comparaţia cu aceia, fiindcă aceia nu vorbesc altceva decât proclamă sfinţenia dumnezeirii, dar el are glasul său ocupat mai mult de lucrurile omeneşti, spune: "O, ticălosul de mine... "...

Isaia, după ce L-a văzut pe Dumnezeu... şi a contemplat slava care umplea întreaga casă a lumii şi serafimii din jurul Lui care înălţau acea voce cu frică, atunci s-a numit pe sine nenorocit, atunci şi-a recunoscut necurăţia din buzele sale, pentru care s-a şi învrednicit de curăţia prin serafimi. Observă dar că greşelile lui nu erau răspândite la întreaga făptuire şi lucrare, ci se găseau restrânse doar la buze şi cuvinte" (trad. Al. Mihăilă).

Dorind ca fiecare om să urce tot mai mult spre îndumnezeire, Domnul a dorit să-i ofere lui Isaia oportunitatea de a mai dobândi o cunună: cea a smereniei. Isaia trăieşte într-un Israel decăzut, pustiit de păcat şi necredinţă. Cât de greu trebuie să-i fi fost să nu se înalţe cu cugetul, el, omul drept care trăia în virtute şi în ascultare faţă de Lege... Dar Domnul a vrut să-l încerce şi să-l aşeze definitiv în hotarul smeritei cugetări apelând la o metodă care a dovedit şi mai mult virtutea lui Isaia: Şi-a arătat slava Sa. Dacă Moise pare mai neatent (teofania îl umple de frică), trebuind să fie avertizat că pământul pe care calcă este sfânt, Isaia pare a lua mai mult aminte la aşezarea sa duhovnicească şi se smereşte înainte măcar ca tremurul groazei să pună stăpânire pe el.

Theoptia devine un prilej de dobândire a virtuţii smereniei: Isaia vede cum serafimii, deşi sunt duhuri, îşi acoperă chipurile, orbiţi de strălucirea dumnezeirii. Ba mai mult, ei nu zic nimic altceva decât cuvinte de slăvire şi de preamărire a sfinţeniei. Aici mi se pare că se găseşte cheia tâlcuirii: Isaia nu se smereşte fiindcă este pur şi simplu om. Ci pentru că om fiind şi având puterea cugetării el cugetă cele deşarte şi nu pe cele ale lui Dumnezeu. Isaia avea nevoie să fie întărit în virtutea smereniei pentru ca să nu fie doborât de puterea cuvintelor pe care el însuşi avea să le rostească în faţa lui Israel cel răzvrătit. Trebuia ca să-i rămână întipărită în minte theoptia - vederea lui Dumnezeu pentru ca păcatul mândriei şi al judecării aproapelui să nu îi zădărnicească ascultarea pe care o avea de făcut.