Meditaţia zilei: Isihasm pentru intelectuali

Puşi în faţa atâtor mărturii despre monahi care au dobândit nepătimirea şi rugăciunea minţii, deznădăjduim adesea gândindu-ne că numai în mănăstire se poate trăi o viaţă isihastă. Ba mai mult, există o prejudecată cum că oamenii "din lume" şcoliţi - intelectualii, nu ar putea dobândi rugăciunea neîncetată fiindcă, zic unii, ei preţuiesc mai mult cunoştinţele intelectuale decât virtutea rugăciunii. Alţii zic că viaţa de oraş în sine este neprielnică isihiei... Ca şi în alte aspecte ale Ortodoxiei, nici în această părută antiteză monah - intelectual nu putem delimita clar ce este alb şi ce este negru. Lucrurile sunt mult mai profunde şi depăşesc puterea noastră de înţelegere tocmai fiindcă Cel care îl aşază pe om pe calea mântuirii este Dumnezeu "Care nu caută la faţa omului", şi nu o minte omenească scrupuloasă care nu poate depăşi barierele limitate ale gândirii de tip dialectic. Şi intelectualii, ca de altfel toţi cei din lume, pot ajunge la rugăciunea minţii.

Dorim să aducem, în această privinţă, un nou argument (în afara celor mai la îndemână, recente, precum Mişcarea Rugul Aprins). Este vorba de un mic tratat al Sfântului Grigorie Palama, mai puţin cunoscut şi popularizat, el nefiind inclus de editorii "Philokaliei" de la 1782 în acest corpus de scrieri duhovniceşti. De ce? Fiindcă în paginile acestei lucrări ce poartă titlul "Tratatul-epistolă către filosofii Ioan şi Teodor" (trad. diac. Ioan I. Ică jr., 2005), Sfântul Grigorie nu merge pe calea tradiţională a absolutizării vieţii monahale, atunci când se pune problema isihiei. Teologul energiilor necreate consideră că şi filosoful (intelectualul) poate să facă din mintea sa, prin rugăciune isihastă, un templu al lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama le arată celor doi învăţaţi că filosofia adevărată este demersul prin care mintea, întorcându-se spre ea însăşi şi întorcând cu totul spre sine şi celelalte puteri ale sufletului, înfrumuseţează sufletul prin cultivarea virtuţilor. Prin această lucrare ea înaintează spre ceea ce este mai desăvârşit, "punând urcuşuri făptuitoare".

În pasajul următor Sfântul Grigorie le explică metoda prin care pot ajunge la isihie (numerotarea etapelor ne aparţine):

"(1) Când mintea se îndepărtează de orice lucru simţit şi iese la suprafaţă din potopul zarvei şi se uită la omul dinăuntru, (2) văzând mai întâi masca hidoasă care s-a pus asupra lui din rătăcirea ei în cele de jos, se grăbeşte să o spele prin plâns; (3) apoi, după ce a desfiinţat acest văl diform, intră atunci în chip netulburat, fără să fie hărţuită în chip nenobil de feluritele afecţiuni ale sufletului, în vistieria adevărată dinăuntru, şi se roagă Tatălui Care este în ascuns, şi Care-i dă mai întâi darul care conţine în el toate darurile harului: pacea gândurilor, împreună cu care desăvârşeşte smerenia care naşte şi conţine orice virtute, nu pe cea alcătuită de cel ce vrea din vorbe şi înfăţişări exterioare uşor realizabile, ci pe cea care are mărturia bunului şi dumnezeiescului Duh, şi pe care o creează Însuşi Duhul înnoit în cele dinăuntru ale omului. În aceste virtuţi, ca într-o împrejmuire sigură a raiului minţii, cresc feluriţii pomi ai virtuţii celei adevărate, iar în mijlocul ei se înalţă palatele sacre ale iubirii, în porticurile cărora înfloreşte preludiul veacului viitor, negrăita şi nedesfiinţata bucurie". Deşi Sfântul Grigorie se adresează direct unor filosofi, unor intelectuali, el îi are în vedere pe toţi oamenii care trăiesc în lume şi care, în tumultul oraşelor, încearcă să facă loc în inima lor Mântuitorului Hristos. Şi în lume se poate trăi o viaţă isihastă: nu contează dacă eşti căsătorit sau nu, dacă ai studii sau nu: ceea ce contează este renunţarea la iubirea de avere şi la iubirea de slavă ce naşte invidia (care e un omor în potenţă şi a pricinuit atât prima omucidere şa lui Abelţ, cât şi deicidul şlui Hristosţ de mai târziu).

"...Nu suferi să trăieşti fără un oraş, fără un cămin şi fără agoniseală? Locuieşte atunci în oraşul pe care-l socoteşti al tău; ai un acoperiş deasupra capului care să te ferească de schimbările anotimpurilor; şi dacă ai de mâncare şi acoperământ, să te mulţumeşti cu ele. Nu te silesc să renunţi la toate, dacă nu vrei; cunoaşte-ţi însă numai strictul necesar, şi nu te lăcomi; dar te îndemn să arunci afară cele de prisos şi inutile; numai să nu socoteşti drept hrană desfătarea, drept leac al setei beţia, drept acoperământ al goliciunii hainele şi casele luxoase şi scumpe, iar drept avuţie suficientă bogăţia". Aceasta este condiţia pentru liniştire, pentru alipirea inimii şi a minţii de Dumnezeu: cuminţenia patimilor adică nepătimirea: "Nu vrei, oare, spune Domnul, să te alipeşti de mine ca monah..., nu vrei aşa? Dar dacă îmbrăţişezi cuminţenia, atunci te voi îmbrăţişa şi primi şi împreună cu soţia aproape cu nimic mai puţin".