Fără îndoială, Iona de Marin Sorescu este un text deschis mai multor interpretări, o metaforă dezvoltată, nu se poate spune că ceva semnifică altceva având pretenţia că prin aceasta am epuizat toate semnificaţiile textului. Şederea lui Iona în pântecul chitului este experierea unei noi dimensiuni de existenţă, prin care trece vrea, nu vrea („Ce să-i faci, poţi să te opui?“), dar care-i înlesneşte o mai clară cunoaştere de sine, plecând de la regretul unei vieţi dedicate mai mult lucrurilor care nu ne folosesc după moarte şi ajungând până la descoperirea forţei sale interioare, care îl face imun în faţa morţii şi stricăciunii. În această experienţă iniţiatică de la inconştienţă la luciditate, Iona conştientizează treptat erorile făcute în timpul vieţii aceleia de afară, căci poartă în amintire urmele trecerii sale pe acolo. De fapt, nici nu mai ştie unde a rămas... În acest punct, îşi aminteşte ca într-o revelaţie de profetul Iona, care a trecut prin aceeaşi experienţă insolită, fiind înghiţit de un chit. Dar îi e totuna, asta a făcut şi el, însă nu ştie ce se va fi întâmplat mai departe. Şi nici nu poate să-şi amintească... Realizează că e viu, fiinţează prin verbele fiinţării: gândeşte, vrea, merge, vorbeşte, însă de tăcere îi este frică ca de nefiinţă... Iona vorbeşte cu sine şi pentru sine, şi asta îi apare ca un act salvator şi recuperator: „De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă“.
Şi totuşi, „tare curios aş fi să ştiu dacă a mai ieşit omul acela din chit“. Îi pare rău că nu a meditat mai mult la propria viaţă, la lucrurile esenţiale. În acel spaţiu strâmt, umed şi întunecos din interiorul balenei, spaţiu al mistuirii şi stricăciunii, devine deodată visător şi se gândeşte că, dacă i s-ar da şansa unei naşteri din nou, ar vrea să facă în mijlocul mării o bancă din lemn, să se odihnească pe ea şi să înveţe să se autocunoască, într-un popas interior, „pescăruşii mai laşi“: „Ar fi ca un locaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului“, ca o oază de linişte, de certitudine şi stabilitate în mijlocul valurilor vieţii.
Vrea chiar să trimită omenirii un bilet-testament scris pe o bucată din propria piele, cu propriul sânge, însă nu îi iese. Opunându-se determinismului circumstanţelor, cu acelaşi optimism tragic, Iona aduce în discuţie, pentru a sfida moartea, ideea sinuciderii; încearcă apoi să spargă cu un cuţit şi cu unghiile de la mâini peretele chitului şi să iasă la lumină: „Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate“. Mereu însă dă de burţile altor peşti şi mai mari, ca o înlănţuire de vieţi în moarte, care nu-i lasă nici o opţiune spre libertate: „Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia“. Se gândeşte totuşi că, poate, şirul acesta neîntrerupt de burţi, de naşteri şi morţi, ar putea avea o logică: „Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu“. Deplângându-şi starea sa actuală, considerând-o ca o „mare nenorocire“, Iona ar vrea să scrie un bilet mamei lui: „Mai naşte-mă o dată!“. Ideea de existenţă incompletă, de destin neîmplinit îi provoacă o nostalgie pentru lucrurile lăsate în urmă: „Nu ştiu de ce mi s-a făcut dor de un cărăbuş“; „Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum“. Totodată, e copleşit de o tristeţe apăsătoare, de o singurătate insuportabilă, de un urât de moarte: „Ce pustietate... Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici“.
În interiorul chitului, Iona învaţă să privească în sine. Odată ieşit afară, la aer, parcă născut din nou, percepe existenţa din perspectiva celui care a luat cunoştinţă de experienţele cele mai profunde ale umanităţii. „Nu trebuie să ne pierdem vremea cu fleacuri“; Realizează că viaţa aceea, formată de ani, „frumoasă, şi minunată, şi nenorocită, şi caraghioasă“ pe care a trăit-o trebuia să fie mai mult în el, şi nu înaintea lui; „Trebuie să punem semn la fiecare pas. Să ştii unde te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte“.
În această stare de maximă luciditate se regăseşte pe sine: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona“. Şi nu mai vrea să o pornească iar pe acest drum greşit, să rătăcească printre lucrurile acestei lumi din afară ce sfârşesc inevitabil în moarte. „Invers, totul este invers. Dar nu mă las. Plec din nou.“ Gestul final - îşi spintecă burta - nu poate fi interpretat ca o sinucidere. „Tragedia lui Iona durează atât timp cât crede că răul, absurditatea se află în afară“ (Nicolae Manolescu). „Răzbatem noi cumva la lumină.“ Întemniţat în această lume aparent prost orânduită, anapoda, Iona îşi creează o fereastră spre sine, acolo unde a aflat adevărata forţă şi libertate, care îi dau puterea să cunoască interior lumea şi viaţa, să recreeze în sine universul, să răzbată cu adevărat la lumină, să simtă învierea.
„Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii“ (M. Sorescu).
.jpg)
