Meditația zilei: Nu înţelegem iubirea aşa cum o înţelege Dumnezeu

În inimile golite de har iubirea este doar idolatrie. Dacă pe tronul minţii nu stă Hristos, ci un om oarecare, atunci suntem creştini doar cu numele, iar modelul nostru de viaţă este Narcis. Dar de ce Narcis, acest nefericit personaj din mitologia greacă? Fiindcă aşa cum el s-a îndrăgostit de reflecţia chipului său, tot aşa şi noi iubim doar pe cei care reflectă în fiinţa lor ambiţiile şi patimile noastre. Neoplatoniştii creştini renascentişti remarcau faptul că îndrăgostitul este un alt Narcis care modelează imaginea iubitei după chipul lui. Aşa cum Narcis s-a îndrăgostit de reflecţia propriului chip, proiectând această pecete iluzorie asupra realităţii şi sfârşind, în cele din urmă, în moarte, tot aşa, cel "în-drăgostit" caută să-şi vadă propria reflecţie în fiinţa iubitei. Ei spuneau că dragostea este o fantasmă care ia naştere prin contemplarea unei imagini, mai exact, a amintirii întipărite în minte (chipul persoanei a cărei frumuseţe ne-a rănit inima). De fapt, obiectul iubirii nu este persoana în sine, ci imaginea interioară a obiectului iubirii. Gesturile şi atenţiile pe care iubiţii şi le schimbă între ei formează un "ochi magic", o plasă şi o cursă pe care cei doi şi-o întind reciproc fiindcă amândoi doresc ca imaginea lor să fie reflectată în oglinda sufletului celuilalt. Până la săvârşirea actului fizic amândoi urmăresc manipularea imaginaţiei iubitului/iubitei. Andreas Cappellanus afirmă în cartea sa "De amore" că iubirea este de fapt o contemplare fără măsură ("immoderata cogitatio") a unei fantasme interne; "această patimă derivă doar din contemplarea pe care mintea o săvârşeşte asupra a ceva văzut cu ochii". Dacă nu vom contempla amintirea chipului străin, atunci mintea nu va putea fi întipărită de o imagine fantasmatică înzestrată cu capacitatea de a genera impresii false care ne izolează într-o lume falsă. Dar idolatria nu se mărgineşte doar la iubirea erotică, ci şi la iubirea exclusivistă faţă de cei ai casei. Îndrăgostirea nu este rea în sine dacă nu cădem pradă fascinaţiei. Iubirea faţă de cei ai casei nu este rea dacă nu o limităm, interzicând-o şi celor de alt sânge. Dar atâta timp cât nu înţelegem că nu iubim cu adevărat decât atunci cât ne dăruim fraţilor, vom fi mereu Narcis şi nu ucenici ai lui Hristos.

De ce numim această idolatrie cu acelaşi cuvânt - "dragoste" - pe care îl foloseşte Apostolul Ioan pentru a-L caracteriza pe Dumnezeu? Fiindcă, aşa cum spune părintele Rafail Noica: "noi nu înţelegem dragostea aşa cum o înţelege Dumnezeu...". Cum înţelege Dumnezeu dragostea? Cum recunoaştem adevărata iubire? Apostolul Ioan răspunde: "În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi" (I Ioan 3, 16). În primul rând, vedem că nu scrie: "nedorind să-I fie stricat planul de satana, Dumnezeu a făcut..." sau "plictisit de atâta neputinţă omenească, Dumnezeu a hotărât...". În al doilea rând, "Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat" (Ioan 3, 16). Aşadar, Dumnezeu nu iubeşte ca oamenii: din impuls biologic, din neputinţă sufletească sau trupească. Ba mai mult, vrea ca şi noi să facem la fel ca El: să-i iubim pe toţi semenii noştri. Dumnezeu nu-şi calculează iubirea. A-ţi pune sufletul pentru fraţi înseamnă a iubi aşa cum iubeşte El: fără constrângeri de sânge, neam, condiţie socială, religie.

Suntem oare diferiţi de păgânii care, la rândul lor, îşi iubesc doar soţul/soţia, copiii, părinţii? Ei au o scuză: nu au fost botezaţi şi nu cred în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care ne iubeşte îndumnezeind fiindcă El este dragoste (Ioan 3, 16). Dumnezeu iubeşte înveşnicind fiindcă El este viaţa veşnică. Dumnezeu nu face din om un obiect, ci un subiect. Iubirea lui Dumnezeu ipostaziază; ea ne transformă în ipostasuri fiindcă înveşniceşte. "Doar iubirea are iz de nemurire, căci are mireasma lui Dumnezeu. Vrei în această lume să simţi că eşti nemuritor? Iubeşte pe fratele tău. Iubeşte-i pe oameni ca pe fraţi: în aceasta stă bucuria cea adevărată a vieţii..." (Sfântul Iustin Popovici).