Meditaţia zilei: „O, lume mincinoasă, cum m-ai amăgit pe mine, ticălosul!“

Spun martorii că filosoful Voltaire, înainte de a muri, "îşi muşca degetele şi îşi vâra mâinile în oala de noapte, luând şi mâncând tot ce se afla acolo", iar înainte de a-şi da sufletul a scos un urlet "cumplit, înspăimântător, care parcă nu se mai termina". Thomas Paine, un alt sărman necredincios, a murit strigând "O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule, ajută-mă! Iisuse Hristoase, ajută-mă!", repetând aceleaşi cuvinte, din nou şi din nou, într-o tonalitate care îi înfricoşa pe toţi cei de faţă. Un alt ateu, nefericit filosof al vidului, David Hume se arăta pe patul morţii vesel şi frivol - când era înconjurat de prieteni, dar când a rămas doar cu infirmierii a zis: "Toată viaţa am căutat lumina şi acum mă aflu într-un întuneric mai adânc ca niciodată". Iar "supraomul" Nietzsche a murit nebun şi legat de patul de boală deoarece îşi mânca propriile fecale. Nu sunt singurii apostaţi care au sfârşit cumplit, dar aceştia au un lucru în comun: s-au folosit de darul cuvântului pentru a-L batjocori pe Dăruitor.

Cum nişte oameni inteligenţi s-au putut întoarce împotriva singurului fenomen care dă sens vieţii?

Nu vreau să fac referire directă la cuvântul psalmistului ("cumplită este moartea păcătosului"), ci la modul în care aceşti faimoşi corifei ai cuvântului nu au reuşit să-şi mai falsifice ultimul act al vieţii aşa cum au falsificat chipul lui Dumnezeu sădit în ei. La ce le-a mai folosit zecile de cărţi scrise, mulţimile de admiratori şi insultele proferate împotriva lui Hristos? Deseori m-am întrebat cum de a fost posibil ca nişte oameni inteligenţi să se întoarcă împotriva singurului fenomen care dă sens vieţii: credinţa. Am aflat două răspunsuri.

Primul ar fi că şi ateii, ca orice religie de pe pământ, îşi au dogmele lor. Şi ateii au canoanele lor pe care, dacă vreunul de-al lor le încalcă, este judecat cu mai multă rigoare decât o poate face un consistoriu (un exemplu modern: reprezentanţii corectitudinii politice, aceşti neoinchizitori cu adevărat dogmatici, împotriva Ortodoxiei). Ştim că cel ce se denumeşte pe sine "ateu", "sceptic" sau "agnostic" dacă - zice el - nu crede într-un "dumnezeu sângeros şi răzbunător" atunci crede în yoga, meditaţie transcedentală, ecologism, aberaţii mayaşe, zamolxianism etc.

Al doilea răspuns l-am găsit în cartea a doua din Înţelepciunea lui Solomon:

"Cei care cugetă nedrept şi-au zis în sine: "Viaţa noastră este scurtă şi tristă şi omul nu poate scăpa de moarte... Din întâmplare am ajuns să fim cum suntem şi după viaţa aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre şi cugetarea o scânteie care se aprinde din mişcarea inimii noastre. Când se va stinge, trupul nostru se va face cenuşă şi duhul se va risipi ca aerul cel uşor. Numele nostru se va uita cu vremea şi nimeni nu-şi va aduce aminte de lucrurile noastre şi viaţa noastră va trece ca urma norului şi se va risipi ca negura... Ca umbra de trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei este fără înapoiere, că s-a pecetluit şi nimeni nu mai vine înapoi. Veniţi deci şi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veştejesc"" (Înţelepciunea lui Solomon 2, 1-9).

Vedem scris: "cei care cugetă nedrept", adică cei care nu se folosesc de intelect conform raţiunii dumnezeieşti sădite în ei: mintea o avem în primul rând pentru a înţelege, luând aminte la frumuseţea şi armonia lumii şi la aşezarea noastră sufletească, că viaţa aceasta am primit-o pentru a conştientiza faptul că urmează o altă Viaţă. Dar recunoaşteţi aici, în textul biblic vechi de mii de ani, sloganele pe care le vedem zi de zi în ziare, la emisiuni, în reclame, în şcoli? S-a schimbat ceva în gândirea omului fără de Dumnezeu - adică "şcelţ care cugetă nedrept"? Fiecare verset de mai sus se regăseşte în discursul celor care îşi trăiesc viaţa nedorind să cunoască raţiunea pentru care au fost creaţi. Fiindcă ei nu vor să ştie că au fost creaţi: nu există loc pentru Dumnezeu în inima lor.

Cred că cea mai cutremurătoare reprezentare a cenuşiului vieţii fără credinţa în Dumnezeu este scena descrisă în manualul de pictură bizantină al lui Dionisie din Furna ("Erminia picturii bizantine"), scenă intitulată: "Lumea aceasta zadarnică". Tabloul iconografic redă cele şapte vârste ale omului: prunc, copil, june, tânăr, bărbat, bătrân, unchiaş. Cele şapte vârste sunt dispuse în jurul unei roate împărţite în patru - simbolul timpului. Fiecărei vârste îi corespunde o reprezentare tipologică însoţită de câteva cuvinte care reuşesc să surprindă admirabil drama celui care-şi trăieşte anii în fuga după deşertăciunile acestei vieţi.

Pruncul: "Oare când voi ajunge şi eu să fac cele ale oamenilor mari?"

Copilul: "O, anule, treci mai curând ca să cresc mai degrabă"

Junele: "Iată, se apropie vremea dregătoriei"

Tânărul: "Care om este mai sus decât mine, şşi cine poate să mă covârşeascăţ?"

Bărbatul: "O, anule, precum văd, a trecut tinereţea!"

Bătrânul: "O, cum mă amăgişi pe mine, ticălosul, o, lume mincinoasă!"

Unchiaşul: "Amar, amar, o, moarte, cine poate să scape de tine?"

Nu cred că această scenă se referă la viaţa pe acest pământ în general, fără distincţie între cei care trăiesc întru Hristos şi cei care trăiesc după cugetul nebun al acestei lumi. Sfinţii dau mărturie; ei au îmbrăcat în har fiecare vârstă, arătându-ne că orice clipă este prielnică mântuirii, iar viaţa trăită întru Hristos este izvor de bucurie aici şi după moarte.

"Şi fă şiconaruleţ de-a dreapta şi de-a stânga roatei ştimpuluiţ doi îngeri, având la capetele lor jumătăţi de ceasornic şi întorcând ei roata cu funii; şi la îngerul cel de-a dreapta scrie: "ziua", iar la îngerul cel de-a stânga scrie "noaptea". Şi deasupra roatei scrie acest titlu: "Viaţa trecătoare a acestei lumi amăgitoare""...