Meditaţia zilei: Odihnirea aproapelui

Reflectând asupra cuvântului Mântuitorului "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13), ne putem întreba la ce se referă Domnul când spune: "să-şi pună sufletul". Desigur, cel mai la îndemână răspuns ar fi că aici este vorba de o proorocire a Jertfei de pe Cruce, ţinând cont că în continuare Mântuitorul le spune "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi... ci v-am numit pe voi prieteni" (vv. 14-15). O altă explicaţie ar fi referinţa (sau poate îndemnul?) la mucenicie. Dar cât de lucrătoare în viaţa creştinului de zi cu zi, lucrătoare din punct de vedere duhovnicesc sunt aceste două explicaţii? Luate separat şi analizate în afara duhului Părinţilor, ele duc fie la o abordare teoretică a poruncii iubirii, fie la o atitudine pe care, aşa cum am remarcat într-un alt articol, Sfântul Simeon Noul Teolog o numeşte "erezia nevolniciei": pe scurt, necredinţa în lucrarea harului în lumea contemporană.

Mai este posibilă mucenicia şi/sau împlinirea poruncii iubirii în viaţa cotidiană? Ne mai putem "pune sufletul" pentru prietenii noştri?

Fericitul Paisie Aghioritul spune că da, anume prin ceea ce el numea atât de inspirat "odihnirea aproapelui". Inspirat fiindcă deşi termenul de "odihnire a aproapelui" are o îndelungată tradiţie patristică, totuşi, Părintele Paisie îi dezvăluie bogăţia de sensuri raportând odihnirea aproapelui de cultivarea unei atitudini permanente de jertfă, de disponibilitate de a rupe din cele ale noastre, din viaţa noastră pentru a ajuta pe semenul nostru. "Întotdeauna trebuie să acţionăm nu cum ne odihneşte pe noi, ci aşa cum îl odihneşte pe celălalt. Şi atunci toţi vor fi odihniţi şi va exista dragoste... Cultivaţi duhul frăţietăţii! Mai întâi să-l odihnesc pe fratele meu, iar apoi viaţa mea devine rai" (Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, 2005).

Aceasta este "a pune viaţa pentru aproapele": a renunţa la ceea ce ni se pare nouă de importanţă vitală pentru cariera noastră, pentru afacerile noastre, pentru viaţa personală în favoarea celui de lângă noi. Un comportament ce poate părea sinucigaş, iluzoriu, dar un comportament indicat şi de Sfântul Apostol Pavel: "Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui" (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Sau, în tâlcuirea Fericitului Paisie Aghioritul: "Să alungăm aranjarea noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă" (Trezire duhovnicească, 2003), adică renunţarea la comoditate, traiul bun, funcţiile sigure. Renunţarea la cele ce ţin de aranjarea vieţii noastre pentru a aranja viaţa aproapelui deoarece "cu cât uită de sine omul, cu atât Îşi aduce aminte Dumnezeu de el" (Ibidem). Acesta este îndemnul Mântuitorului, aceasta este legea lui Dumnezeu: "Dreptatea dumnezeiască este să faci ceea ce îl odihneşte pe aproapele tău"; "atunci când cauţi să-l odihneşti pe celălalt... te laşi pe tine cu totul în mâinile lui Dumnezeu" (Nevoinţă duhovnicească, 2003).

Se ştie că Paisie Aghioritul era un mare admirator al Sfântului Isaac Sirul (Sfinţia sa îndemna adesea la citirea "Cuvintelor" Sfântului Isaac) şi credem că întreaga gândire teologică a acestui mare părinte athonit contemporan cu noi a fost profund influenţată de ascetica siriacă. De aceea, poate nu greşim afirmând că îndemnul la odihnirea aproapelui are ca izvor capitolul 5 din "Cuvinte despre sfintele nevoinţe" ale Sfântului Isaac Sirul, şi în special, apophtegma: "Dumnezeu Se bucură când vede pe cineva că odihneşte chipul Lui şi-l cinsteşte pe fratele din pricina Lui". Şi nu greşim dacă vom cere de la Dumnezeu această favoare, adică harul, cum îl numeşte Sfântul Isaac Sirul, de a-l odihni pe aproapele nostru: "Drept aceea, când dai, bucură-te şi spune: Slavă Ţie, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit să aflu pe cineva să-l odihnesc... Mulţumescu-Ţi Ţie, Dumnezeul meu, că mi-ai dat acest har şi cinste să mă sărăcesc pentru numele Tău" ("Cuvinte", Cap. V, Filocalia X).