Faptul că actele Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381) s-au pierdut şi Simbolul perfecţionat de el ne-a rămas expus pentru prima dată de-abia în actele Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451) i-a făcut pe unii teologi din Apus (Harnack, Hort ş.a.), determinaţi în parte şi de absenţa lui Filioque în el, să pună la îndoială provenienţa lui de la Sinodul II Ecumenic. Ei resping autenticitatea şi paternitatea lui, afirmând că Simbolul constantinopolitan nu este decât un vechi Simbol de Botez al Bisericii Ierusalimului, refăcut înainte de Sinodul de la Alexandria din 362 şi trecut în lucrarea Ancoratus din 374 a Sfântului Epifanie de Salamina, în Cipru, prezentat apoi de Sfântul Chiril al Ierusalimului în Sinodul II Ecumenic.
Argumente în favoarea paternităţii Crezului
Există, însă, o serie de argumente istorico-teologice foarte puternice, care pledează în favoarea paternităţii şi autenticităţii Simbolului constantinopolitan.
1. Astfel, în Scrisoarea de mulţumire trimisă împăratului Teodosie, la 9 iulie 381, în ziua închiderii Sinodului, Părinţii sinodali se exprimau în aceşti termeni: "În timpul în care ne-am întâlnit la Constantinopol, potrivit scrisorilor măriei voastre, mai întâi am reînnoit armonia dintre noi, apoi am stabilit articole scurte, confirmând credinţa Părinţilor de la Niceea şi anatematizând ereziile contra ei, iar pe lângă acestea am stabilit şi canoane speciale pentru bunul mers al Bisericilor" (J. D. Mansi, Sacrorum Conciliarum nova et amplissima collectio, tom III, col. 557, Florentiae, 1759). Cuvintele articole scurte fac referire, indubitabil, la articolele Simbolului niceean.
2. Un document păstrat în limba latină sub titlul Canonum Constantinopolitanorum paraphrasis relatează în felul următor adăugarea celor cinci articole de credinţă referitoare la Sfântul Duh, de la sfârşitul Simbolului: "a fost convocat acest Sinod în timpul împăratului Teodosie cel Mare; şi în acesta au alcătuit Sfântul Simbol al credinţei. Căci primul Sinod (de la Niceea) a zis numai credem şi în Duhul Sfânt. Iar Părinţii acestui Sinod au zis: credem şi în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul şi cele ce urmează". Această preţioasă informaţie o repetă acest document mai pe larg, după ce istoriseşte alegerea lui Nectarie ca episcop al Bisericii de Constantinopol (Mansi, op. cit., III, col. 575-576).
3. Menţionăm, de asemenea, Scrisoarea a doua a Sfântului Grigorie de Nazianz, către preotul Cledoniu, contra lui Apolinarie, scrisă la un an după închiderea Sinodului II Ecumenic, în anul 382, care precizează: "Deoarece mi-ai cerut cu dragoste o definiţie scurtă şi o normă a credinţei mele, am scris cucerniciei tale ceea ce ştiai şi mai înainte de a-ţi scrie, că eu n-am preferat niciodată altceva şi nici nu pot prefera faţă de credinţa de la Niceea, formulată de Sfinţii Părinţi ce s-au întrunit acolo, pentru nimicirea ereziei ariene, ci sunt şi voi fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru credinţa aceea niceeană, întregind ceea ce s-a spus de ei mai puţin, referitor la Sfântul Duh, căci întru nimic nu se zdruncină aceasta, deoarece trebuie ştiut că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt o singură Dumnezeire, cunoscând că Sfântul Duh este Dumnezeu" (Sf. Grigorie de Nazianz, Scrisoarea a II-a către Cledoniu contra lui Apolinarie, P.G., XXXVII, col. 193C).
Sfântul Grigorie de Nazianz mărturiseşte prin această Scrisoare că Sinodul a completat Simbolul niceean cu articolele privitoare la Sfântul Duh, la formularea cărora a contribuit în primul rând el, cu prietenul său, Sfântul Grigorie de Nyssa, şi cu Sfântul Chiril al Ierusalimului.
4. Teodor de Mopsuestia, discipolul lui Diodor de Tars, care a participat la Sinodul II Ecumenic, afirmă în Omilia a IX-a Catehetică că "nu există nici o deosebire de înţeles între ceea ce au spus Părinţii noştri în Sinodul de la Niceea şi întru Duhul Sfânt şi ceea ce au adăugat Părinţii noştri la Sinodul de la Constantinopol şi într-unul singur Duhul Sfânt…" (Paraschiv V. Ion, în Glasul Bisericii, XXXII, nr. 5-6, p. 503-504). În Omilia a X-a Catehetică, Teodor de Mopsuestia enumeră adaosurile făcute la Simbolul niceean de Părinţii Sinodului II Ecumenic.
5. Scrisoarea Sinodului local din Constantinopol, din anul 382, trimisă papei Damasus şi episcopilor occidentali, spune următoarele: "acestea sunt deci pe scurt cele referitoare la credinţa pe care o predicăm noi după rânduiala Apostolilor. Despre acestea veţi putea să vă lămuriţi mai pe larg, binevoind a căuta în tomosul întocmit de Sinodul întrunit la Antiohia (379) şi în expunerea alcătuită anul trecut în Sinodul Ecumenic de la Constantinopol, în care am mărturisit mai pe larg credinţa şi am întocmit actul de anatematizare a inovaţiilor eretice" (Teodoret, Istoria bisericească V, 9, p. 361-362).
6. Sfinţii Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic, în şedinţele a II-a din 10 octombrie şi a V-a din 22 octombrie 451, au caracterizat Simbolul niceo-constantinopolitan în aceşti termeni: "credinţa celor 318 Părinţi rămâne neatinsă. Iar faţă de cei ce se luptă cu Duhul Sfânt, confirmăm învăţătura despre Sfântul Duh, predată mai târziu de cei 150 Sfinţi Părinţi adunaţi în Capitală, învăţătură pe care aceia au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca şi când ar fi introdus ceva ce-i lipsea, ci arătând cu mărturii scripturistice ideea lor despre Sfântul Duh, contra celor ce au îndrăznit să-I nege stăpânirea" (Mansi, op. cit., t. VII, col. 113 AB). Din acest text reiese clar că Părinţii Sinodului IV Ecumenic hotărau că rămâne neatinsă credinţa Niceei, iar învăţătura despre Sfântul Duh nu este privită ca un adaos, ci ca o explicare a acestuia.
Mărturiile interne scoase din Simbolul constantinopolitan însuşi, precum şi mărturiile externe ale Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti, ale Sinoadelor Ecumenice din secolele IV-VII şi ale diferitelor sinoade locale, toate confirmă pe deplin autenticitatea şi istoricitatea Simbolului constantinopolitan, el fiind cu adevărat opera celor 150 de episcopi întruniţi la Constantinopol, la Sinodul II Ecumenic din anul 381.
.jpg)
