Misiune şi responsabilitate

Cât de importantă este atitudinea pe care omul o ia în activitatea sa, indiferent care este aceasta! E vorba, se înţelege, de atitudinea sa interioară, aceea care porneşte din inimă şi care, de fapt, o dictează pe aceea care este la vedere. De aceea, poate, se spune, şi pe bună dreptate, că atitudinea creează viitorul.

Este un adevăr care mi-a fost confirmat, o dată în plus, cu ocazia vizitei pe care am făcut-o la biserica din satul Şcheia, comuna Alexandru Ioan Cuza, acolo unde paroh este părintele Ovidiu P. Aionesei. Ajungi aici, la această biserică, dacă din drumul naţional care duce de la Târgu Frumos la Roman, la vreo 25 km depărtare de Târgu Frumos, te abaţi, cale de vreo 5 km, spre dreapta. Pe cel care ajunge aici, pe aceste meleaguri, îl întâmpină biserica veche străjuită de copacii şi de crucile cimitirului dimprejur. Liniştită şi izolată între colinele domoale, pe de o parte, şi lunca Siretului, pe de altă parte, aşezarea păstrează doar câteva elemente de legătură cu spaţiul citadin. Ajungând aici, parcă pătrunzi sensul expresiei "colţ de rai", care pare întruchipată în aceste locuri binecuvântate. Aceasta este impresia pe care vizitatorul o are atunci când ajunge pentru prima dată la Şcheia. Desigur este doar o primă impresie, inevitabil una idilizată, care aparţine "intrusului". Pentru oamenii locului, însă, această dimensiune oarecum bucolică lipseşte, fără îndoială. Ţinutul acesta minunat este pentru ei locul unde au văzut lumina zilei, unde au crescut şi unde trudesc pentru a-şi asigura toate cele necesare vieţii de toate zilele.

Comunitatea parohiei este una de mici dimensiuni, aproximativ 65 de familii, dar părintele paroh, odată ajuns aici, a început şi a continuat până în ziua de azi să lucreze cu toată responsabilitatea pe care o presupune misiunea de preot. Aceasta cu atât mai mult cu cât aici, în această localitate, situaţia este puţin mai delicată, populaţia fiind majoritar catolică. Ceea ce părintele Ovidiu a găsit aici, la venirea sa, era o atmosferă de pace şi bună înţelegere. Dar, cu toate acestea, se poate spune că activitatea părintelui are şi un aspect misionar implicit, misiune înţeleasă nu într-un sens polemic şi prozelitist, ci în duhul păcii şi înţelegerii, aducând ca argument roadele credinţei care să lumineze înaintea oamenilor, după cuvântul Mântuitorului: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei: 5, 16)

O asemenea viziune şi atitudine a adus, desigur, roade pe măsură. Relaţiile dintre membrii celor două comunităţi au devenit parcă şi mai strânse. Greutăţile şi necazurile pe care le presupune viaţa, mai ales în zilele noastre, nu i-au învrăjbit, ci, dimpotrivă, i-au apropiat şi mai mult pe unii de alţii, învăţându-i să preţuiască ceea ce e bun, curat şi plăcut lui Dumnezeu. Iată, spre exemplu, la agapele care uneori au loc după anumite slujbe, între cei care slujesc la masă cu toată dragostea, sunt şi persoane care aparţin comunităţii catolice. Dar atenţia părintelui Ovidiu se îndreaptă în primul rând spre enoriaşii parohiei. Pe aceştia încearcă şi, în bună măsură, reuşeşte să-i implice în activităţi care să-i ajute a intra şi a se menţine, dacă se poate permanent, pe făgaşul veţii duhovniceşti. Ştiu bine - ne spune părintele - că în activitatea unui preot cele ce ţin de duhovnicie au întotdeauna întâietate. Dacă aici se lucrează cum trebuie, toate celelalte de la sine vor fi bune.

Sunt, între aceste activităţi, în primul rând slujbele religioase care, dată fiind şi dimensiunea redusă a parohiei, se desfăşoară într-o atmosferă de intimitate sporită. Într-o asemenea atmosferă, însuşi cuvântul de învăţătură al părintelui, de fiecare dată, fără a fi prea lung şi rostit fiind cu toată convingerea, ajunge chiar acolo unde trebuie, la mintea şi la inima celor care ascultă. Acest cuvânt de învăţătură nu se rezumă la predica rostită după Sfânta Liturghie. Părintele are câte un cuvânt bun şi pentru fiecare persoană din parohia sa, ori de câte ori se iveşte un prilej favorabil discuţiei.

Sunt apoi excursiile-pelerinaje, mai ales la mănăstirile din zona Neamţului, care contribuie în bună măsură la realizarea comuniunii dintre enoriaşii parohiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, între aceştia şi cei ai comunităţii catolice care deseori iau şi ei parte la aceste pelerinaje. Aşa se explică bunăvoinţa cu care enoriaşii acestei parohii şi-au adus contribuţia, fiecare după puterile lui, la restaurarea bisericii.

Toate acestea sunt fapte care se văd şi care vin ca urmare a atitudinii responsabile pe care părintele Ovidiu P. Aionesei a avut-o încă de la începutul activităţii sale în această parohie. Dar, mai presus de acestea sunt cele care, propriu-zis, nu sunt la vedere. Ele se petrec în taina inimii fiecăruia, dar, într-un fel sau altul, tot se simt. Sunt trăirile întregii comunităţi (preot şi enoriaşi): bucuria gravă şi reţinută a părintelui, când vorbeşte despre enoriaşii săi, bucuria comuniunii dintre membrii comunităţii şi dintre aceştia şi păstorul lor. Este, de fapt, bucuria dată de lumina credinţei în care, conduşi de păstorul lor, ei se statornicesc tot mai temeinic.