„Mulţumim Sfântului Nectarie că a venit la noi!“

Pentru adevăraţii creştini care locuiesc în Bucureşti, traiul în Capitală ar deveni împovărător, repetitiv şi lipsit de mari bucurii duhovniceşti dacă nu s-ar mângâia cu gândul că în luna octombrie Sfântul Dimitrie cel Nou îi cheamă la pelerinaj. În aceste zile de profundă solemnitate, toţi paşii se îndreaptă spre Catedrala patriarhală. Locul este împânzit de oameni din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate. Ce-i determină pe aceşti credincioşi, de toate vârstele, să stea ore bune în picioare, aflăm chiar de la ei.

Buna rânduială de zi cu zi din Dealul Patriarhiei, cu slujbele de dimineaţă şi Vecerniile, cu Sfintele Masluri, Paraclisele şi Acatistele închinate sfinţilor protectori ai catedralei, este în aceste zile încununată de o stare de veghe neîntreruptă a clericilor şi a credincioşilor. În cele şase zile de pelerinaj, lumânările nu se sting, rândurile se îngroaşă pe zi ce trece, iar cântările de slavă se aud tot mai clar şi mai puternic. Este momentul din an când Colina Bucuriei îşi merită pe deplin (re)numele. Nu există om cu care să fi vorbit, după ce s-a închinat la racla cu sfintele moaşte, şi să nu se arate bucuros de reuşita sa duhovnicească, după ce, cu răbdare, a aşteptat poate mai bine de opt ore întâlnirea cu Sfântul Dimitrie cel Nou, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Nectarie. Priviţi de sus, de la o înălţime panoramică, şirul pe care aceşti oameni îl formează, în aşteptarea lor pilduitoare, ia forma unui braţ uman, ca expresie a credinţei noastre ortodoxe.

Şcoala duhovnicească din Dealul Patriarhiei

Această tainică îmbrăţişare, protectoare, în duh, a oamenilor cu sfinţii lor iubiţi este dincolo de cuvinte şi greu de înţeles, mai ales pentru cei străini de Biserică. Silvia Păun este unul dintre aceşti spectatori. Studentă în primul an, originară din Sighişoara, fata a nimerit într-una din aceste zile în aglomeraţia din Piaţa Unirii. A fost atrasă de mulţime. Dezorientată şi uimită de atmosfera în care a intrat mai mult fără voie, a căutat răspunsuri. Ce zi e astăzi? De ce stau oamenii la rând? Cât de lung este şirul? Cine este Sfântul Nectarie? A primit răspunsurile, pe rând, de la oamenii care aşteptau să se închine. Unii au fost blânzi, explicându-i fără patimă rostul şi înţelesul sărbătorii. Alţii, din contră, au lămurit-o pe un ton dur, de reproş: "La anii tăi şi la pregătirea pe care sigur o ai, este ruşine, fetiţa mamei, să nu ştii ce se întâmplă în jurul tău!", a apostrofat-o cu indignare o doamnă în vârstă. Vădit intimidată, tânăra s-a retras din calea pelerinilor, continuându-şi drumul până pe esplanada catedralei. A petrecut câteva minute în dreptul raclei, dincolo de cordonul de protecţie. Cuprinsă de emoţia locului, a cumpărat flori, busuioc, o carte cu viaţa şi acatistul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina. "O să mă întorc mâine, după cursuri. Nu sunt creştină practicantă, merg din când în când la biserică. Este pentru prima dată în viaţă când văd atâţia oameni adunaţi în numele a ceva ce nu poate fi văzut. Acel ceva trebuie să existe, altfel nu se strângeau atâţia oameni aici. În fiecare zi învăţăm câte ceva. Cine ştie, poate acesta e momentul meu când trebuie să descopăr că de fapt lumea asta e mai mult decât ceea ce pot eu vedea", a spus Silvia.

"Avem credinţă strămoşească"

Ecaterina Camischi şi Florica Lina Nedelcu au venit la Bucureşti din comuna Dobroieşti, judeţul Ilfov. Nu atât drumul a fost obositor, cât cele mai bine de opt ore de aşteptare. Dar nu se plâng. Femei simple, trecute de 60 de ani, cele două credincioase se exprimă modest, însă trăirea lor este plină de însufleţire, de o emoţie autentică venită din credinţă. "Eu vin în acest pelerinaj de 10 ani. Sunt bolnavă din anul 1991 şi era să mor de multe ori. Nu am o boală, am mai multe, dar Dumnezeu şi sfinţii Lui nu m-au lăsat. Cum pot sta eu acasă, când ştiu că e sărbătoare? Noi avem credinţă strămoşească, aşa am pomenit, aşa facem", explică Ecaterina Camischi, cu buzele vinete de la frigul care i-a intrat în oase. "Plecăm bucuroase. Mulţumim Bunului Dumnezeu şi Măicuţei Domnului că ne-au ajutat. Şi Sfântului Nectarie că a venit la noi, că noi nu am putut merge până la el", completează Florica Nedelcu, cu vioiciunea unui copil care a primit jucăria dorită. Se iau la braţ, zâmbitoare, şi se pierd în marea de oameni care umblă în toate părţile.

Mai departe, într-un colţ, Vasile Panait aprinde lumânări pentru cei răposaţi. Este necăjit. În urmă cu o lună i-a murit soţia de cancer: "S-a prăpădit, săraca. Ghinionul ei a fost că s-a dus prea târziu la doctor. N-au mai avut ce face ca să o salveze. Când erau durerile mai mari, o dădeam cu ulei sfinţit de la candela Sfântului Nectarie şi ea spunea că se mai liniştea. Am venit să mă rog sfântului pentru pacea odihnei veşnice a soţiei mele şi pentru mântuirea sufletului ei".

"Sfinţii ne ajută"

Sub streaşina unuia dintre zidurile catedralei, Nataşa Florea aruncă câteva firimituri porumbeilor brumării care s-au adunat ciorchine şi aşteaptă pomană. "Am venit cu cele mai bune gânduri astăzi, aici. În primul rând, doresc sănătate tuturor, chiar şi duşmanilor mei. Am venit tristă şi plec veselă. E o stare pe care o simt de fiecare dată când intru într-o biserică. Sfinţii nu numai în zilele lor de prăznuire ne aşteaptă, tot timpul vor să le cerem ajutorul şi să-L slăvim pe Dumnezeu".

În medie, 1.000 de oameni trec într-o oră pe la sfintele moaşte. Mulţi dintre ei sunt bătrâni, gârbovi, neputincioşi. Când sunt întrebaţi de unde puterea de a sta în picioare atâta timp, răspund de fiecare dată: "Sfinţii ne ajută!"

Dumitra Tuleş, la cei 58 de ani ai săi, nu mai poate cinsti sfinţii aşa cum o făcea în anii din urmă. Boala o împiedică să stea în picioare ore îndelungate. Chiar şi în starea în care se află, nu poate sta departe de catedrală în aceste zile de sărbătoare. A venit şi în acest an cu un braţ mare de flori şi cu multe rugăciuni. Are nevoie de ajutor mai mult ca oricând - cu două zile înainte de prăznuirea Sfântului Nectarie este programată la operaţie. "Sunt foarte bolnavă. Numai rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu m-au ţinut până acum în viaţă. Boala nu mi-a fost dată degeaba, aşa am reuşit să pătrund înţelesurile şi puterea Sfintei Liturghii. Datorită rugăciunilor am putut străbate valurile acestei vieţi. Trebuie să-mi duc crucea până la Golgota. Sfântul Nectarie m-a ajutat foarte mult. Într-o vineri, mă simţeam foarte rău. Abia am reuşit să ajung la Mănăstirea Radu Vodă unde se află moaşte ale sale. Am stat la Sfântul Maslu şi am plecat de acolo mult mai bine. Starea mea s-a îmbunătăţit vizibil. Mă rog mult şi pentru copiii mei. Ştiu că rugăciunea mamei are mare putere în faţa lui Dumnezeu. Nu trece zi fără să zic: "Milostiv să ne fii nouă, Doamne, în timpul vieţii, în clipa morţii şi în ziua judecăţii". Important este ca şi ai mei copii să dorească să-şi îndrepte viaţa, pentru că, vorba aia, eu mănânc pentru mine, dar tu poţi să te saturi? Sau eu mă rog pentru copiii mei, dar ei ce fac pentru îndreptarea vieţii lor?"

Plângerea păcatelor

Printre cei prezenţi sunt şi copii, de toate vârstele. Ioan Muşat are 5 ani. A avut şansa să se nască într-o familie de oameni credincioşi, din Mureş, nelipsiţi de la marile pelerinaje din ţară. Micuţul ager şi cu ochii ca de veveriţă este cel de-al doilea copil al soţilor Muşat, după Ilie, primul născut, care s-a prăpădit într-un accident la vârsta de 4 ani. Durerea a fost imensă. Dar credinţa soţilor a crescut. "Ne plângem păcatele noastre, noi suntem singurii vinovaţi", spune Marian Muşat, capul familiei. Deşi micuţ, Ioan cunoaşte suferinţa părinţilor lui şi se roagă în fiecare seară pentru fratele plecat "în lumea cu îngeraşi". Cunoaşte rugăciunile, Crezul, îi plac icoanele, iar seara adoarme numai dacă ascultă cântece religioase. Educaţia micuţului impresionează pe toţi cei prezenţi, între care şi o doamnă, româncă de origine, venită special pentru acest pelerinaj tocmai din Spania.

Un om al credinţei

Daniel Badea, deşi mult mai mare decât Ioan, va rămâne mereu un copil. S-a născut cu o boală care nu îl lasă să se mişte, să vorbească sau să îşi poarte singur de grijă. Această fiinţă vorbeşte doar cu ochii şi rareori scoate câte un icnet, pe care doar cei apropiaţi îl pot identifica ca fiind un râs sau un strigăt de ajutor. Ceea ce uluieşte în legătură cu Daniel este dorinţa lui de a merge la mănăstirea unde se află părticele din moaştele Sfântului Nectarie în Bucureşti. Este nelipsit de la Sfântul Maslu. Din căruciorul lui cu rotile, mai mult întins decât în şezut, îi place să asculte slujba săvârşită de preoţii de la Radu Vodă. Mama lui spune că în aceste clipe este fericit. De pelerinaj, l-am regăsit în curtea Patriarhiei. Aproape de clopotniţă, sub imensa icoană a Sfântului Nectarie, lui Daniel îi trec zilele mai uşor. Nimeni nu poate spune ce simte, ce gândeşte sau cum percepe toată desfăşurarea de forţe din jurul său, însă prezenţa lui certifică puterea tămăduitoare a Sfântului Nectarie.

Priveghere

Serile, deşi mult mai friguroase decât zilele, sunt parcă mai frumoase. "Parcă suntem la Înviere", îşi pierde vorbele în mulţime o copilă legată la cap cu o basma albă. Slujbele de priveghere adună până aproape de miezul nopţii oameni care cântă şi se roagă cu însufleţire alături de mari ierarhi, înconjuraţi de soboare de preoţi şi diaconi, cu toţii înveşmântaţi de sărbătoare. Stând printre cei simpli şi umili, eşti pătruns de fiorul credinţei. Nu sunt puţine feţele pe ale căror obraji am văzut lacrimi şiroind. Răbdători, după orele istovitoare de aşteptare, îşi pleacă smeriţi capetele în faţa scenei ornate cu flori, în aşteptarea binecuvântărilor. La auzul rostirii Sfintei Evanghelii, dealul îngenunchează. Martoră e luna. Şi vântul care flutură steagul din vârful Palatului patriarhal ca într-o zbatere de aripă de porumbel. Asemănător cu porumbelul alb de la catedrală, nelipsit în zilele mari din an, când stă deasupra uşii de la intrarea în biserică, pe tot parcursul slujbei. Şi îşi ia zborul abia la final, fapt remarcat de cei mai mulţi credincioşi care îl privesc cu interes.