„N-am venit să stric, ci am venit să plinesc“

Pentru a se dezvolta şi a funcţiona ca un organism teandric (de origine divino-umană), Biserica a instaurat canoanele sau legiuirile bisericeşti, menite să asigure buna cârmuire a credincioşilor pe calea ascultării şi a mântuirii. Astfel, a luat fiinţă ierarhia sacramentală care are la bază harul Sfântului Duh, moştenit direct de la Hristos prin succesiune apostolică. Prin această succesiune harică, misiunea propovăduirii cuvântului şi puterea legislativă în Biserică au fost încredinţate episcopilor care le-au adus neschimbate, prin punerea mâinilor, până în zilele noastre.

Autoritatea ierarhiei clericale în Sfânta Biserică este incontestabilă. Episcopii sunt, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, reprezentanţii vădiţi ai lui Hristos în mij­locul comunităţii.  Pornind de la îndemnul Mântuitorului, care a spus: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18, 18), Apostolii, episcopii şi Părinţii Bisericii au întocmit de-a lungul timpului o ade­vă­ra­tă legislaţie spirituală biser­i­ceas­că la temelia căreia au stat întotdeauna Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Dintru aceasta, urmând totdeauna unei ten­dinţe convergente în mişcare, s-au constituit mai târziu ca­noa­nele şi „cele nouă porunci bise­riceşti“. În felul acesta, putem afir­ma că normele bisericeşti sunt legi cu caracter consensual, stabilite atât în sfintele Sinoade Ecumenice ale Bisericii, cât şi în cadrul celor cu caracter particular sau local. Sudate pe temeiul învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, aceste „ba­ro­metre“ eclesiale statornicesc con­ducerea şi organizarea Bise­ri­cii şi stabilesc drepturile şi în­datoririle membrilor ei, clerici şi laici deopotrivă.

Rolul poruncilor bisericeşti în viaţa credincioşilor

Poruncile bisericeşti sunt al­că­tuite pe temeiul Sfintei Scrip­turi şi al Sfintei Tradiţii. Ele sunt menţionate pentru prima da­tă în formă completă în Măr­tu­risirea de credinţă ce-i apar­ţi­ne mitropolitului Petru Movilă, aprobată de Biserică prin Si­no­dul de la Iaşi, din anul 1642. Sunt în număr de nouă, formulate sub formă de îndemn şi detaliază probleme de ordin gene­ral din viaţa clerului şi a credincioşilor. Vom analiza câteva dintre ele.

„Să luăm parte la serviciul divin din duminici şi sărbători, ascultând cu evlavie Sfânta Evan­ghelie“ - deoarece numai în Bi­serică Îl putem „vizita“ pe Dumnezeu la El acasă. Tot aici, alături de sfinţi şi de îngeri, noi înălţăm rugăciunile noastre către Părintele ceresc, după cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Biserica nu este frize­rie, nici altă drogherie  sau vreo altă prăvălie de târg, ci loc al îngerilor, al arhanghelilor, pa­la­tul lui Dumnezeu, cerul însuşi. Şi aici nimic nu trebuie a găsi decât cele duhovniceşti“. În timpul Sfintei Liturghii trebuie să lăsăm la o parte „toată grija cea lumească“ pentru ca să-L pri­mim pe „Împăratul tuturor în­conjurat de cetele cele îngereşti“ (Omilia a XXXVI-a la I Cor., p. 513).

„Să ţinem toate posturile de peste an“ - toate aceste posturi trebuie ţinute nu numai tru­peşte, ci şi sufleteşte, prin în­frâ­narea de la faptele cele rele şi prin sporirea în cele bune. Des­pre cei care postesc numai tru­peşte şi nu se pot înfrâna de la rău, Sfântul Ioan Hrisostom spu­ne: „Nu-i nici o vinovăţie să mănânci, Domnul să fie lăudat! Ceea ce strică este pofta, îm­bui­barea peste ceea ce trebuie, um­fla­rea stomacului până să ples­nească. Şi tot aşa şi cu vinul. A-l folosi cu măsură, cu cumpătare nu e nici o greşeală. Greşeala este de a te deda beţiei şi de a lăsa slobodă necumpătarea să-ţi tulbure folosinţa minţii. Dacă ni se cere să postim este pentru ca dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului, în toată vremea care ne stă la îndemână pentru această pregătire cât mai bine. Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? Vezi un sărac, ai milă de el, un vrăjmaş, împacă-te cu el. Să postim dar şi trupeşte şi sufleteşte, nu numai cu gura, ci şi cu inima şi cu ochii, şi cu urechile, şi cu picioarele, şi cu mâinile“ (Omilia a VIII-a la I Tim.).

„Să cinstim reprezentanţii clerului“  - întrucât aceştia (e­pis­­copii, preoţii, diaconii) îi nasc pe credincioşi prin Taina Sfân­tului Botez şi prin învăţătura Evangheliei. Lor li se datorează acelaşi respect ca şi părinţilor trupeşti, fiind părinţi spirituali. Sfânta Scriptură susţine în foarte multe locuri această po­runcă a Bisericii care este strâns legată de mântuirea noastră: „Cel ce vă va asculta pe voi - zice Domnul Hristos - pe Mine mă ascultă şi pe Cel care M-a trimis pe Mine“ (Luca 10, 16); „Preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de în­doită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu în­vă­ţătura“ (I Timotei 5, 15). Iar Sfân­tul Ioan Gură de Aur com­ple­tează: „Cine este acesta (mai marele, dascălul, preotul)? Este răspunzătorul de atâtea primej­dii care vin asupra ta; şi tu nu voieşti nici măcar să-l asculţi, deşi este interesul tău! Nu vădeşti nici o sfială, nici o cinste, nici o frică. Cel ce cinsteşte pe preot şi pe Dumnezeu va cinsti, iar cel ce se învaţă a dispreţui pe preot cu timpul va dispreţui şi pe Dumnezeu. Nu ştii ce este preotul? Nu ştii că este îngerul lui Dumnezeu? Dacă îl dis­pre­ţuieşti, nu pe dânsul îl dispre­ţuieşti, ci pe Dumnezeu care l-a hirotonit pe el prin episcop“ (Omilia a II-a la II Timotei).

„Să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să ne împărtăşim în cele patru mari posturi de peste an“  - Taina Spovedaniei se poate asemăna cu Botezul, prin spălarea păcatelor mărturisite. De aceea este numită de către Sfinţii Părinţi „al doilea Botez“. Biserica a rânduit ca tot creştinul să-şi mărturisească păcatele, cel puţin de patru ori pe an, în cele patru mari posturi. Evident că Taina Sfintei Spo­ve­danii poate fi administrată cre­dinciosului ori de câte ori acesta simte nevoia. În legătură cu Sfânta Împărtăşanie, putem spu­ne că se primeşte numai da­că cel care s-a spovedit a primit dezlegare, dovedindu-se vrednic de aceasta.

„Să ne rugăm pentru cârmuitorii noştri bisericeşti şi de stat“ - această poruncă îşi gă­seşte sprijin în recomandările Mân­tuitorului, Care spune: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21). Acelaşi îndemn îl putem găsi şi la Sfântul Apostol Pavel, care vorbeşte în nenu­mă­rate rânduri despre respectul ce-l datorăm autorităţilor: „Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc“ (I. Tes. 5, 12).

„Să ţinem posturile pe care le-ar rândui episcopul sau mi­tropolitul locului, în vreme de primejdii, de boală sau de ne­ca­zuri“ - întâistătătorul unei bise­rici are autoritatea de a rândui anu­mite zile de post în vremuri de grele încercări ca: războaie, boli, secetă, foamete etc. Cărţile de slujbă cuprind de asemenea numeroase ectenii şi rugăciuni pe care preotul le rosteşte în timpul Sfintei Liturghii pentru ca „Dumnezeu să ne ocrotească pe noi de mânia sa cea dreaptă şi de toată urgia cea pornită cu dreptate asupra noastră şi să ne mântuiască pe noi“. În Sfânta Scriptură avem numeroase exemple în acest sens. Astfel, în cartea Faptelor Sfinţilor Apos­toli, pe când Sfântul Apostol Pe­tru era închis în temniţă din ordinul lui Irod Agripa I, Sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului, a rânduit rugăciuni neîncetate către Dumnezeu, şi îngerul Său l-a eliberat în mod minunat. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare a rânduit post şi rugă­ciu­ne în perioada unei grele secete care lovise Cezareea, rânduielile sale găsindu-se menţionate în­tr-una din cuvântările sale (Omilie la vreme de foamete şi secetă).

Importanţa canoanelor în viaţa noastră

Deoarece canoanele se supun vieţii Bisericii, fiind parte constitutivă a acestora, rolul lor nu este unul punitiv (de pedeapsă), ci de vindecare, urmărind transfigurarea în­călcării poruncilor în pocă­inţă. Despre rolul ca­noa­nelor în viaţa noastră, profeso­rul grec Christos Yanaras spu­ne: „Ma­rea mângâiere, marea nă­dejde pe care ne-o dau ca­noa­nele este faptul că ele confirmă adevărul şi plinătatea vieţii ca victorie personală şi ca triumf al liber­tăţii. În limitele luptei noastre pentru a duce la bun sfârşit această încercare, noi vom fi în­totdeauna judecaţi de ca­noane“ (Christos Yanaras, Li­bertatea mo­ralei, traducere de Mihai Can­tuniari, Ed. Anas­tasia, Bucureşti, 2004, p. 204).