Nevoinţe pustniceşti la Cheile Sohodolului

Maica Arsenia este una dintre monahiile care s-au lepădat de ele însele, încercând să se păzească tot mai mult de ispite, înarmate cu rugăciunea lui Iisus, nevoindu-se în aspră asceză în munte, în zona Cheilor Sohodolului, judeţul Gorj. Cu alte cuvinte, maica Arsenia este o pustnică.

Păstrează întotdeauna tăcerea, iar dacă o cercetezi fără ca ea să ştie, o vei găsi veşnic cufundată în lucrarea rugăciunii inimii. În fiecare sâmbătă coboară la schit pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine, iar duminica şi la praznicele împărăteşti este nelipsită de la Sfânta Liturghie. Chilie îi este un bordei pe care un trecător obişnuit cu greu îl poate zări. Rugăciunea ei este întregită de post aspru, mâncând o dată în zi, după ora 16:00, iar miercurea şi vinerea nu mănâncă nimic. În toată perioada Postului Mare, nu iese din chilie, nevoinţa fiindu-i mult mai aspră decât în oricare altă perioadă a anului. În Sâmbăta lui Lazăr coboară la schit şi rămâne în aşteptarea Marelui Praznic al Învierii cu celelalte maici. De 20 de ani are această rânduială. 

Am vorbit doar de două ori cu maica Arsenia, pentru că bordeiul în care vieţuieşte este sus în munţi, acolo unde frigul iernii şi ţipetele râşilor nu mai înseamnă ceva înspăimântător pentru ea, fiind întărită şi de rugăciunile părintelui său duhovnic, la rândul lui pustnic.

„E bine să nu rămână nici o clipă fără rugăciune“ 

La prima întâlnire cu maica Arsenia am aflat un cuvânt de învăţătură de mare preţ, şi anume cum se practică în sihăstrie Rugăciunea lui Iisus: „E bine să nu rămână nici o clipă a vieţii fără rugăciunea inimii, pentru ca omul să nu se împrăştie cu cele lumeşti. Dar şi cu rugăciunea asta e o taină. Din primii mei ani de pustie am învăţat de la părintele Visarion, stareţul de atunci al schitului, că rugăciunea desăvârşită a inimii este întregită oarecum. Noi, pustnicele, ne rugăm aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa! Maica Domnului, ajută-mă!». Rugându-te la sfârşitul rugăciunii la Maica Domnului, nu se poate ca rugăciunea să nu fie încununată cu harul mult dorit, pentru că Maica Domnului mult poate înaintea Fiului. Aşa ne-a învăţat duhovnicul nostru şi aşa ne-am rugat în toţi anii aceştia de pustie. Să ştii şi mata că diavolul la sihăstrie te pândeşte mai abitir decât oriunde, dar când o pui în rugăciune şi pe Măicuţa Domnului lângă Fiul, mare putere şi mare apărare găseşti. E nevoie numai atât: să te rogi tot timpul!“

Lumina din peşteră

Maica Arsenia merge zilnic într-o peşteră în care s-au nevoit mulţi sfinţi ai acestor locuri şi acolo rosteşte ceasuri întregi rugăciunea lui Iisus. De două ori Dumnezeu a rânduit să ne întâlnim la peşteră şi maica m-a îngăduit şi pe mine, în micimea şi păcatele mele, şi mare folos am avut în urma rugăciunii din nopţile acelea. Dimineaţa, când am coborât dintre stânci, tocmai răsărea soarele, un răsărit din care simţeam binecuvântarea şi lumina purtată pe aripi de îngeri. Numai cine a simţit roua dimineţii la hotarul dintre noapte şi zi poate spune că a pus început bun întru rugăciune, şi asta pentru că nimic nu se compară cu mângâierea celei dintâi raze de soare, când metanierul alunecă printre degete, în timp ce gândul urcă spre măreţia lui Dumnezeu, acolo, în inima munţilor.

O priveam pe maica Arsenia în timp ce se ruga, iar imaginea era de nedescris. Privirea îi era îndreptată către Psaltire, ca şi cum ar fi lăsat să curgă rugăciunea şi dorul de Dumnezeu, în acelaşi şuvoi de lumină. În noaptea aceea m-am tot întrebat cum poate lumina atât de puternic focul acela plăpând care apare dintr-o lumânare firavă, încălzind aerul rece care răzbate din pereţii peşterii. N-am îndrăznit s-o întreb despre rânduiala pustnicească a locului, mulţumindu-mă că pot să o urmăresc în tăcere şi să desluşesc fiecare mesaj care se contura din modul în care pustnica se ruga. Despre vieţuirea în sihăstrie poţi crede la un moment dat că respectivul sihastru se nevoieşte în bordeiul său stăruind în permanentă rugăciune. De data aceasta aveam în faţă o altă perspectivă pustnicească, aceea a privegherii în peşteră şi, ce mi s-a părut foarte important, era neîncetata rugăciune care o însoţea pe pustnica Arsenia în orice timp şi în orice loc. Am mai cercetat şi în alte dăţi locurile acelea, pentru rugăciune, dar şi din dorinţa de a o regăsi pe maica Arsenia. Din ziua aceea însă n-am mai văzut-o niciodată.