Nicolae Paulescu sau despre marii români uitaţi

În anii 1922, C. I. Parhon fonda, la „Socola Roşie“, Comitetul „Maxim Gorki“ (pentru popularizarea „imenselor transformări economico-sociale şi politice din Uniunea Sovietică“) şi punea bazele organizaţiei Moldova a Uniunii Tineretului Comunist, fiind, ulterior, prim-instrument al Moscovei şi al Bucureştiului de demolare a instituţiilor statului român interbelic şi de instituţionalizare a comunismului în România. Fostul Spital nr. 2 „Nicolae Paulescu“ al Asigurărilor Sociale din Iaşi, inaugurat în anul 1943 (în prezenţa Mariei Antonescu şi a prof. dr. P. Tomescu, ministrul Sănătăţii), astăzi poartă numele de „C. I. Parhon“. În anul 1994, când se împlineau 125 de ani de la naşterea profesorului, se dezvelea la spitalul ieşean o placă, pe care e menţionat faptul că „Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, este patronul acestui aşezământ“. Patron spiritual pe placă, dar, în realitate, tot Parhon dă numele instituţiei. Cred că ar trebui făcută corecţia necesară, de a se reveni la vechiul nume al spitalului.

Nicolae Paulescu, lucrând în Franţa, unde exista un grad de mefienţă chiar şi pentru cei care nu intenţionau a rămâne în această ţară, maestrul său, Étienne Lancereaux (1829-1910), l-a tratat ca pe cel mai apropiat prieten, luându-l colaborator după pensionare. L-a apreciat şi îndrumat pe firavul său extern (avea un grad de slăbiciune fizică), care s-a format ca un mare clinician, lucru puţin cunoscut de cei de astăzi, care-l văd doar ca pe „acela care e cu insulina“!

Paulescu, dat fiind că a fost o mare parte din viaţă suferind, a găsit o consolare prin credinţă, durerea îndemnându-l la profunzime. Cursurile lui Paulescu ţinute la Facultatea de Medicină din Bucureşti erau profund impregnate de spiritul creştin-ortodox.

Peste zece ani a lucrat la „Notre-Dame du Perpétuel Secours“, unde, după moartea prof. Lancereaux, i s-a propus să-l succeadă, dar Paulescu a refuzat, spitalul francez primind, în onoarea sa, la doi ani, câte doi români la specializare (la recomandarea sa). După această perioadă, nu a fost posibil ca Paulescu să obţină un serviciu spitalicesc în ţară. Era lăsat pe dinafară un practician căruia bolnavii i se adresau ca unei ultime speranţe, datorită şi faptului că avea o „terapeutică simplă, raţională şi puţin costisitoare“. De nenumărate ori, Paulescu a solicitat un serviciu spitalicesc, spunând că a promis lui Lancereaux să îngrijească bolnavi şi că-l urmăreşte umbra acestuia şi-i reproşează faptul că nu s-a ţinut de cuvânt.

Cei care l-au denigrat pe Paulescu nu au fost puţini. Ne întrebam, atunci când în ziarul „Le Monde“ din 25 aug. 2003 se relata că „a fost anulată dezvelirea unui bust al lui Nicolae Paulescu, inventatorul român al insulinei“, care sunt cauzele acestui gest. Trebuie să le căutăm în timp, dar şi în trecutul recent, când unor acţiuni de promovare a anumitor valori naţionale reale le-a fost contrapus kitsch-ul mediatic.

Nicolae Paulescu a condus Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti în perioada 11 februarie 1905-19 iulie 1931. În volumul Învăţământul medical şi farmaceutic din Bucureşti. De la începuturi până în prezent (1963), în capitolul dedicat istoricului Catedrei de Fiziologie, alcătuit de acad. Gr. Benetato şi dr. Victor Neşteanu, aceştia afirmau: „Cursul pe care prof. N. Paulescu l-a predat studenţilor era îmbinat de idei mistice, antiştiinţifice. În lecţiile sale, el făcea apologia misticismului. N. Paulescu a fost un duşman făţiş al darwinismului, propovăduind fixismul“.

Mai menţionez cele scrise şi susţinute în anul 1953 de către profesorul D. Danielopolu: „N. Paulescu (...) a otrăvit prin cursurile sale, îmbibate de un misticism morbid, generaţii de studenţi...“.

Aceşti academicieni ai noştri, membri ai „Institutului Româno-Sovietic“ al Academiei RPR, susţineau, precum D. M. Rossiiski, prioritatea savantului sovietic L. V. Sobolev în descoperirea insulinei!