„Nu poţi rămâne imun la tragedia acestor suflete“

Părintele Aurelian Tecuţă este singurul preot al bolnavilor de lepră din ţară, internaţi la spitalul Tichileşti, din judeţul Tulcea. În bisericuţa de la spital, preotul ţine regulat slujbe în prezenţa bolnavilor, îi spovedeşte şi îi împărtăşeşte, la fel ca pe membrii celor 120 de familii din cadrul parohiei „Sfântul Nicolae“ al cărei păstor este de aproape opt ani. Lăcaşul sfânt, loc de închinăciune de peste 100 de ani, se află în localitatea Revărsarea, cea care leagă oraşele Măcin, Brăila şi Galaţi de oraşele Isaccea şi Tulcea.

De aproape opt ani, tânărul părinte Aurelian Tecuţă este preotul spitalului tulcean Tichileşti, ultima leprozerie din sud-estul Europei. Un loc şters de pe hartă încă din timpul comuniştilor, dar care astăzi, surprinzător, atrage foarte mulţi curioşi, veniţi de peste tot din ţară şi din străinătate. Bolnavii s-au obişnuit cu musafirii nepoftiţi. Răspund întrebărilor de tot soiul, se lasă filmaţi şi fotografiaţi, până când străinii pleacă cu toţii, ca şi cum picior de om nu le-ar fi călcat bătătura. Rămân cu medicul Răzvan Vasiliu, directorul instituţiei, şi personalul angajat, care le sunt alături zi şi noapte, de aproape două decenii. Aceasta este familia leproşilor de la Tichileşti, mulţi dintre ei bătrâni. Au mai rămas doar 19 la număr, din totalul celor 180 câţi erau înainte de â89. Părintele Tecuţă este singurul prieten de suflet al bolnavilor. În bisericuţa de la spital, preotul ţine regulat slujbe în prezenţa bolnavilor, îi spovedeşte şi îi împărtăşeşte, chiar dacă, după spusele sale, „puţini vin la biserică. Să tot fie vreo cinci oameni care participă în mod constant la slujbe. Restul nu se pot deplasa“.

Nu departe de casele leproşilor se găseşte un cămin de bătrâni, construit tot din grija medicului Vasiliu. Ca şi în cazul bolnavilor de lepră, doctorul este cel care le îngrijeşte trupurile, iar preotul - cel care le păzeşte sufletele. De altfel, colaborarea dintre cei doi „taumaturgi“ este foarte bună, lucru cum rar se întâlneşte între reprezentanţii a două generaţii de vârste diferite. Nu atât criteriul anilor dă măsura bunei comunicări între preotul Tecuţă şi medicul Vasiliu, cât respectul reciproc şi dorinţa amândurora de a-i ajuta pe aceşti oamenii neajutoraţi, faţă de care se simt responsabili. „Suferinţa uneşte oamenii. Nu poţi rămâne imun la tragedia acestor suflete“, este de părere singurul preot al leproşilor din ţară.

Biserica vitejilor din Războiul de Independenţă

Pe lângă bolnavii de la spitalul Tichileşti, părintele Aurelian Tecuţă, care este parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“, din localitatea Revărsarea (o suburbie a oraşului Isaccea), mai are în grijă alte 120 de familii. „Lăcaşul de cult a luat fiinţă în anul 1904, ca urmare a unui ordin regal de împroprietărire a veteranilor de război, dat între 1877-1878. Au fost împroprietăriţi 94 de veterani de război din Moldova, care au întemeiat localitatea sub numele de Piatra Călcată (denumire păstrată până azi de punctul piscicol de aici), după care aşezarea a primit denumirea de Principele Nicolae, Ştefan Gheorghiu şi de-abia în 1962 a fost stabilit numele de Revărsarea. Pe lângă grija faţă de amintirea veteranilor-ctitori, parohia preţuieşte amintirea eroilor localităţii, căzuţi pe câmpul de luptă în timpul celor două războaie mondiale, prin slujbele ţinute la monumentul înălţat în cinstea lor, chiar în curtea bisericii, de un părinte al parohiei noastre“, explică preotul Tecuţă.

Veteranii Războiului de Independenţă, ajutaţi de monahii de la Mănăstirea Cocoş, construiesc repede lăcaşul de rugăciune mărginit la nord de apele revărsate ale Dunării, dar din cauza războiului din 1916-1918 zidurile suferă mult. După război, în patru ani lucrările sunt finalizate - se înalţă ziduri din piatră şi cărămidă, sub pavăza unui acoperiş cu trei turle, învelit cu tablă zincată. Pictura catapetesmei poartă amprenta pictorului tulcean Emil Cordaş. În sfânta biserică încă mai pot fi admirate 4 icoane, datate 1933.

În prezent, Biserica tulceană „Sfântul Nicolae“, al cărui trecut este legat de numele unor oameni de seamă, păstrători ai tradiţiei şi credinţei creştine strămoşeşti, necesită reparaţii imediate. Costurile sunt ridicate, iar credincioşii parohiei sunt neputincioşi, mare parte dintre ei gârboviţi de bătrâneţe şi de lipsuri materiale. Toată nădejdea lor e în preotul cel tânăr.