Numele unei stareţe de la Mănăstirea Topoliţa, menţionat pe un manuscris din veacul al XVIII-lea

Renumitul profesor I. Caproşu de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi îmi spunea, cândva, că însemnările de pe cărţile de cult din bisericile noastre constituie un adevărat tezaur istoric, exprimându-şi, totodată, regretul că la Facultatea de Teologie nu se mai învaţă noţiuni de paleoslavă, măcar facultativ sau opţional, care să-i ajute pe slujitorii sfintelor altare în descifrarea acestor însemnări.

În „Ziarul Lumina“, edi­ţia de Moldova, din 5 martie 2013, a apărut un articol intitulat: Lă­caşul primelor măicuţe de la Varatic, în care se vorbeşte de Mănăstirea (autoarea articolului zice schitul) Topoliţa, izvo­rul din care avea să apară cu­noscuta Mănăstire Varatic de azi, aşa cum, în jurul anului 1550, Mănăstirea Topoliţa a­vea să se nască din Mănăstirea Boiştea despre care se ştie că exista pe la 1446.

În Monografia Mănăstirii Va­ratic, editată de Mitropolia Mol­dovei şi Sucevei în 1986, lucrare tipărită cu binecuvân­ta­rea Înalt Preasfinţitului Teoc­tist, Mitropolitul Moldovei şi Suce­vei de atunci, în capitolul 1, intitulat: Mănăstirea Varatic - va­tră de istorie, autor preot Scar­lat Porcescu, se face refe­ri­re şi la Mănăstirea Topoliţa, unde, spune autorul, „cunoaş­tem şi numele unor stareţe. Astfel, prin 1756, era stareţă Magdalena, iar prin 1773, în fruntea mănăstirii se afla stareţa Epraxia“ (p. 17). Sunt menţionate, aşadar, doar două stareţe de la această mănăs­ti­re, o a treia, Elisabeta, fiind men­ţionată în 1831, condu­când, însă, grupul de maici care au rămas la Topoliţa, de data aceasta nu ca mănăstire de sine stătătoare, ci ca metoc al Mă­năstirii Varatic (p. 24), după mu­tarea marii majorităţi a mai­cilor la noua mănăstire. Părintele Ioanichie Bălan crede că „în anul 1786, întemeindu-se Mănăstirea Varatic, toate călu­gă­riţele de la Topoliţa au fost transferate aici, iar biserica lor devine parohie“ (Vetre de sihăs­trie românească, Editura Insti­tu­tului Biblic şi de Misiune al Bi­sericii Ortodoxe Române, Bu­cureşti, 1982, p. 111).

Însemnările de pe cărţile vechi de cult pot oferi date istorice importante

Suntem nevoiţi să recu­noaş­tem că domnul profesor I. Capro­şu are dreptate când afir­mă că însemnările de pe cărţile vechi de cult pot oferi date istorice importante, privind persoane, locuri sau evenimente, de multe ori necunoscute. Iată un exemplu concret.

Parohia „Adormirea Maicii Domnului“ din Tg. Neamţ are în patrimoniul său un manuscris din prima jumătate a se­colului al XVIII-lea. Este vorba de o carte de cult, un Penticos­tar, care a fost terminată în 17 mai 7250 (1742 n. n.). De fapt, acest manuscris cuprinde două părţi. Prima, numită STRASTIERĂ (termenul vine de la slavul strasti - strastnie - şi înseamnă suferinţă, pătimire), cuprinde slujbele din Săptămâna Patimi­lor din Triod, începând cu Sâm­băta lui Lazăr. Partea a doua cuprinde, propriu-zis, sluj­bele Penticostarului. Manuscrisul este în limba română cu caractere chirilice. La începutul fiecă­rei părţi se află un fel de Pre­doslovie în care aflăm, printre altele, atât numele autorului manuscrisului, cât şi numele unei stareţe de la Topoliţa, men­ţionat într-o însemnare făcută de autor dedesubt.

Redăm cele două predos­lovii, care prezintă asemănări, dar şi deosebiri cu limbajul fo­losit de autor.

Predoslovia primei părţi.

„CADE-SĂ A ŞTI CĂ A­CEAS­TĂ STRĂSTIERĂ S-AU SCRISĂ di pe un izvod străstieră a sfinţiei sale părintelui Pahomie de la Unsa care scrie într-ănsul că-i tipărită în Ţara Romănască în zilele lui Necolai Voevod, care s-au fostă tipărită în Bucureşti, fiindă tiparnică popa Stoica. Şi l-amă scris în zilele preluminatului Ioan Costantină Voevod în a doao domnie ce au venită Domnu în Ţara Moldovii din Ţara Romănască şi fiindă în scaunul Mitropolii sfinţia sa chir Nechiforă, Mitropolitul Sucevii şi a toată Moldovlahie. Şi l-amă scris eu Costantin Dascălul cu toată cheltuiala me, care l-amă vândută (cu n. n.) doisprezece lei preutului (în text a fost trecut numele Năstasie, dar a fost tăiat) de la Storeşti, care iaste în pomenire pentru sufletulă său. Dată de monahul (în text a fost trecut numele Nicanul, dar şi acesta a fost tăiat) călugăraşul ca să-i fie pomenire în veaci. Mărire şi laudă lui D(u)mnezeu în veacii veaciloră, Amină. Vlet (anul n. n.) 7250 (1742 n. n.) mai 17 dnă (ziua n. n.)“

Sub această introducere se află următoarea însemnare:

„Această sfântă carte ce să cheamă Penticostariă l-a cum­pă­rat Elisafta, stariţa de la sfân­ta Mănăstire Topoliţa (s. n.) ca să le fie a sfintei mănăstire în veaci.

Însă să (se n. n.) ştie că cu preotul ce grăisăm să-l cumpe­re, neavându bani să dea dacă l-am gătat, iară eu l-am vândut călugăriţelor de la Topoliţă ca să fie a mănăstirii în veaci neclătit (neclintit n. n.)“.

Predoslovia celei de a doua părţi.

„Cade-să a şti că această sfântă Pentecostară s-au scris în zilele preluminatului domn Ioan Costantină Voevod, în a doao domnie ce au vinită în Moldova şi fiindă Mitropolită sfinţia sa chir Nichiforă, Mitropolitul Su­ce­vii şi a toată Moldovlahie. Şi l-am scris după un izvod Pinte­cos­tareă carele era a Jorăi şi tipărit cu toată cheltuiala în zilele dom­nu Ioan Costantin Basărabă Voevod şi mitropolit fiindă Teo­dosie Ţărăi Romăneşti, care scrie într-ănsul că s-au tipărită în sfânta Episcopie de la Buzău de Mitrofan episcopul care era vlet (la anul n. n.) 7209 (1701 n. n.). Şi l-amă scris eu Costantină Dascălul cu toată cheltuiala me, şi cumă s-au aflată într-acel Pentecostară aşe l-am scris şi eu, şi l-amă vândută (cu n.n.) doisprezece lei preutului de la Sto­reşti care iaste în pomenire pentru sufletul său, dată de mona­hulă călugărul ca să-i fie pome­ni­re în veaci. Mărire lui D(u)m­ne­zău în veacii veaciloră, ami­nă. Vlet (anul n. n.) 7250 (1742 n. n.), mai 17 dni (zile n. n).“

Dedesubt autorul consemnează: „Această sfântă carte ce să cheamă Penticostară l-a cum­părat molitvasa (rugătoa­rea n.n.) Elisafta stariţa de la sfânta mănăstire Topoliţa (s.n.) ca să fie a sfintei mănăstiri în veaci. Însă să să ştie că cu preotul ce grăisăm să i-l facu neavându bani să de, iar eu l-am văndut călugăriţelor de la Topoliţă“.

Aşadar, în cele două prefeţe este pomenit numele stareţei de la Mănăstirea Topoliţa, ELI­SAF­TA, care este numită rugătoarea pentru că avea, probabil, darul rugăciunii permanente.

Precizarea este importantă pentru că numele acestei stareţe apare în manuscris cu 14 ani mai înainte decât al primei stareţe cunoscută până în prezent, Magdalena, respectiv în 1742. Este posibil ca maica Magdalena să fi fost succesoarea stareţei E­lisafta la conducerea mănăstirii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea Mănăstirea Topoliţa era bine organizată, iar obştea monahală era numeroasă, ceea ce presu­pu­ne că stareţa Elisafta avea ca­li­tăţi deosebite de conducător, de vreme ce această obşte o alesese în fruntea ei, dar ducea şi o viaţă duhovnicească aleasă, concentrată mai cu seamă pe rugă­ciu­ne, pentru care motiv a şi fost nu­mită molitvasa (rugătoarea).

Pe vatra Mănăstirii Topoliţa, timp de peste 230 de ani, a ars necontenit flacăra credinţei şi a rugăciunii

Manuscrisul mai cuprinde câteva însemnări interesante care au legătură cu mănăstirea. Astfel, pe coperta faţă, în interior, se află scris: „Constantin preut, Ghiorghi preut, Ion preut, Ştefan preut, Vasile preut, Nicu­lai Vlădică (s. n.): XC (Hristos n. n.) să vă pomenească, let (anul n. n.) 7282 (1774 n.  n.)“, iar pe colţul copertei dreapta, sus, ci­tim: „Să să ştie că am scris eu preut Man(ole n. n.) aceasta“.

Deci, un grup de şase preoţi, conduşi de un arhiereu, a vi­zitat mănăstirea în anul 1774. Cine şi de unde era acest „Niculai Vlă­dică“ nu ştim. În listele cronolo­gi­ce ale ierarhilor Bisericii Orto­do­xe Române, alcătuite de pă­rin­tele prof. dr. Mircea Păcura­riu (Istoria Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, vol. 3, Editura Institu­tului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 513-547), nu se găseş­te, pentru perioada respectivă, nici un ierarh cu numele Nicolae. La fel în listele lui Nicolae Iorga (Istoria Bisericii Româneşti, ed. a II-a, vol. II, Bucureşti, 1932) nu se află în veacul al XVIII-lea nici un arhiereu cu acest nume. Este posibil ca mănăstirea să fi fost vizitată de vreun ierarh străin care purta acest nume şi care a fost însoţit de preoţii men­ţionaţi, unul dintre ei, Manole, făcând însemnarea.

Pe coperta spate, interior, se află semnătura: „Filotei Iero­mo­nah let 7281 (1773 n. n.) ap(ri­lie n. n.) 2“. Nu se ştie cine era acest ieromonah, dar nu es­te exclus să fie vorba despre slu­jitorul şi duhovnicul mănăstirii.

Ultima însemnare face refe­rire directă la mănăstire: „Va­si­le (numele este scris ca o sem­nătură, cu litere foarte mari, circa 2,5 cm.) preut la Ieş (Iaşi n. n.) let 7289 (1781 n. n.) mai 27. (La n. n.) Mănăstire To­po­liţe săntă (sunt n. n.) nişte căl­gă­riţe (călugăriţe n. n.). Preut Vasile am scris di la Boieşte (Boiştea n. n.)“. Pro­babil acest preot Vasile din Iaşi era originar din Boiştea de unde se mutase călugăriţele la Topoliţa. Din modul cum e formulată în­sem­narea („sunt nişte călu­gă­riţe“) se deduce că în 1781 deja la această mănăstire numărul maicilor se micşorase, parte din ele plecând pentru a pune ba­zele schitului care, în timp, a­vea să devină atât de cunoscu­ta Mănăstire Varatic de astăzi.

Manuscrisul care cuprinde aceste însemnări este lucrat foarte frumos, este bicolor (roşu cu negru) şi, potrivit însemnă­rii de la sfârşitul lui, împreună cu dascălul Constantin au ostenit la el şi fiii săi, Nicolae şi Iordachie. Însemnarea este datată 7250 (1742 n. n.) martă (martie) 15 dni (zile n. n.)

Cum a ajuns acest manuscris la Mănăstirea Topoliţa am vă­zut din cele două prefeţe, dar despre modul cum a ajuns la Bise­rica „Adormirea Maicii Dom­nu­lui“ şi când anume nu avem nici un indiciu. Cert este că cercetarea lui a dus la aflarea numelui unei stareţe de la vechea Mănăstire Topoliţa, pe vatra căreia, timp de peste 230 de ani, a ars necontenit flacăra credin­ţei şi a rugăciunii, şi acesta-i lucrul cel mai important.

De aceea, considerăm necesar ca toate însemnările de pe vechile cărţi de cult din bisericile noastre să stea în atenţia slujitorilor lor, pentru că ele pot oferi surprize dintre cele mai plăcute privind viaţa parohiilor sau a mănăstirilor, precum şi a vrednicilor noştri înaintaşi, conducătorii lor spi­rituali.