Obiceiul Junilor din Şcheii Braşovului

În ciuda unei importanţe deosebite, pe care obiceiul Junilor din Şcheii Braşovului o cunoaşte în context naţional şi universal, preocupările monografice privind acest obicei atât de particular şi cu profunde implicaţii în moştenirea milenară a acestui popor, sunt sporadice. Mai multe informaţii privind această tradiţie a Şcheilor se găsesc în studiul de folclor al lui Ion Muşlea din 1931 şi în lucrarea mai recentă a lui Alexandru Surdu.

Originea obiceiului o aflăm în vremuri mult îndepărtate. Tradiţia a păstrat numeroase legende, iar toponimia şi obiceiurile etnografice dovedesc centrul de existenţă al vechiului sat, devenit Şcheiul de azi. În cadrul săpăturilor arheologice s-a descoperit ceramica de tip Coţofeni, caracteristică neoliticului târziu şi perioadei de tranziţie spre epoca prelucrării metalelor (1900-1700 î.Hr.).

Aceste urme de existenţă socială se continuă aici şi în perioada geto-dacă, urme constând din numeroase vase de lut ars, lucrate cu mâna sau la roata olarului, vase pictate, pinteni de fier, vârfuri de săgeţi, ace, surle, brăţări, inele, fibule de bronz şi fier, râşniţe rotative, o monedă grecească de bronz, ceşti şi căţui - fiind dovezi ale unui stadiu înaintat de cultură a populaţiei geto-dacice.

Alte vestigii ceramice descoperite la Pietrele lui Solomon aparţin culturii Ciugud şi provin de la o populaţie autohtonă românească vieţuitoare pe aceste locuri în secolele XI-XII d.Hr., anterioare colonizării germane, fapt confirmat şi de toponimia tradusă din limba băştinaşă de cei veniţi.

"Cetatea Junilor"

Cronicarul german Julius Teutsch descoperă la începutul secolului al XX-lea urmele unei cetăţi cu ziduri şi valuri pentru acces, loc care, tradiţional, se numea "Salamonsburg" . La fel, E. Jekelius apreciază că în trecut i se spunea locului "Cetatea lui Solomon", întrucât aici a fost o cetate. Tradiţional şcheienii au păstrat ideea de "Cetate a Junilor" pentru Pietrele lui Solomon, iar pe cele două stânci, care găzduiesc pătrunderea în "Cetatea lui Solomon", ei le numesc "Poarta de piatră", căci aici se postau Junii care pretindeau "vamă" celor ce pătrundeau la spectacolul de la Pietrele lui Solomon.

În urma săpăturilor din anul 1962 - căci de atunci nu s-a mai făcut nici o săpătură - efectuate de colectivul Muzeului Judeţean Braşov şi al Institutului de Arheologie Bucureşti, pe dealul Păducel, situat între Tâmpa şi Goria, s-au identificat aşezări dinainte de secolele X-IX î.Hr. şi ceramica de tip Hallstadt, întocmai ca în Poiana Braşov.

Aşezare de strajă la poalele Tâmpei

Tot aici exista, cu mult înainte de înfiinţarea cetăţii Braşovului medieval, o veche aşezare românească cu numele "Cutun" sau "Cotun" de formă circulară, limitată de actualele străzi "Pe Coastă", "I. Barac", "Valea Morilor" şi "Coastei", ai căror locuitori din vechime erau apărătorii cetăţii de pe Tâmpa. Această aşezare a continuat să existe şi după înfiinţarea cetăţii Braşov, dar după înălţarea zidurilor şi a bastioanelor (1455) a rămas în afara incintei, marcându-se astfel poziţia de inferioritate social-politică a românilor din Cutun, faţă de coloniştii şi întemeietorii cetăţii de fortificare. Cu circa 20 ani în urmă mai străjuia aici celebra cruce din Cutun, care purta inscripţionat pe ea anul 1292, dar fiind la cheremul trecătorilor, care i-au distrus acoperişul şi îngrădirile din lemn pentru a le folosi la încălzitul caselor, crucea a fost instalată în cimitirul Bisericii "Sfânta Treime" din Cetate, cu concursul muzeului din Şcheii Braşovului. Crucea încă mai confirmă aşezarea sătească de altădată în această zonă.

Elemente preistorice moştenite de Juni

An de an, în Şcheii Braşovului, odată cu învierea naturii şi sărbătorile Sfintelor Paşti, asistăm la manifestări ce sunt moştenite din vremuri străvechi. O privire atentă asupra obiceiului îngăduie cu uşurinţă să se constate elemente preistorice prin care se arată legătura pe care românii din Şchei o au cu aceste locuri scăldate de legende şi mituri. Surprins de particularităţile arhaice ale obiceiului, cronicarul sas din Braşov Julius Teutsch aprecia: "Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci".

Bătrânii îşi mai amintesc încă de un obicei uitat azi, care se încadrează în acest cult al soarelui, de care pomenea cronicarul german, ca simbol de nemurire pentru strămoşii noştri daci şi geţi. Astfel, de Rusalii, bărbaţii, femeile, copiii şi toţi ai casei plecau de cu seară spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alţi bărbaţi băteau din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul în formă de şarpe, prezent la fiecare poartă - în zilele noastre mai sunt doar trei -, pentru a ieşi toţi din casă. Încolonaţi, ajungeau târziu şi greoi pe munte, unde aşteptau toată noaptea, îngheţând adeseori, până dimineaţa, când apărea soarele. La apariţia soarelui, într-o emulaţie colectivă, aruncau cu toţii cu diverse obiecte spre soare, ca nu cumva "vârcolacii" să le răpească soarele. Era cultul întâlnit la daci, conservat simbolic în poarta maramureşeană şi în efigia stemei moldoveneşti.

"Îngroparea vătafului"

Dacă acest cult al soarelui nu se mai practică azi, în schimb îngroparea vătafului, ca şi un joc burlesc, "căţeaua", şi "aruncarea în ţol" mai pot fi întâlnite. Îngroparea vătafului la "Podul Dracului" este un obicei în care se recunoaşte caracterul îndepărtat istoric de factură tribală. De obicei acest ceremonial se făcea la sfârşitul unor petreceri ale Junilor. Vătaful este legat fedeleş pe o scară, pe care se pune un strai gros sau o pătură (de obicei în joia Paştilor), purtat de patru juni, în timp ce alţi doi se maschează, unul în preot, altul în dascăl cântăreţ (element preluat evident în epoca creştină).

Junele este dus pe străzile Şcheiului, pe unde s-a umblat în lunea Paştilor după ouă roşii, cu opriri la cârciumi. Dacă plouă îl mai aşază şi sub streaşina casei să-l ude, spunând "că-l înmoaie, c-a fost cam aspru". Către zorii zilei ajung aproape de Crucea Muşicoiului, la Podul Dracului (căruia popular îi mai zic "La chişătoare"), fiind aruncat (ca fiul de domn în ţepii furcii) în fundul văii, azi fără apă. Până nu promitea o cantitate de băutură respectabilă, junele nu era scos din groapă. Au fost situaţii în care nu s-au înţeles, motiv pentru care, în semn de protest, junii îl aşezau cu scară cu tot, legat, pe poarta casei lui sau chiar în locuri publice, astfel că într-un an a fost sprijinit de zidul Bisericii Negre.

Supunerea fără murmur faţă de vătaful ales dintre cei mai buni juni, păstrarea cu sfinţenie a steagului şi a buzduganului pe tot timpul sărbătorilor dovedesc reguli ale unui cod nescris întâlnite la Junii din Şchei.