Odor din tezaurul Sfântului Mormânt

La sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, pelerinii se vor închina unui fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci care este încadrat într-o icoană a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei întocmai cu Apostolii. Sfântul odor este adus la Bucureşti de o delegaţie a Patriarhiei Ierusalimului condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teofil al III-lea.

Icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în care este încadrat un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci este păstrată de Patriarhia Ierusalimului în tezaurul Bisericii Sfântului Mormânt şi al Bisericii Sfintei Învieri, alături de alte odoare sfinte. „În primul rând este vorba despre câteva fragmente din Cinstita şi de Viaţă Făcătoare Cruce a Domnului care a fost descoperită tocmai în apropierea actualei Biserici a Sfintei Învieri, acolo unde se află un Altar închinat Sfintei Cruci şi unde în anumite zile de sărbători, cum ar fi Înălţarea Sfintei Cruci sau Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, au loc slujbe speciale. Pe lângă aceste fragmente din Cinstita şi de Viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului care au rămas la Ierusalim, restul sunt împărţite în diferite locuri ale lumii. Patriarhia Ierusalimului adăposteşte moaştele unor sfinţi importanţi sau icoane, cum ar fi icoana Maicii Domnului la care s-a închinat şi Cuvioasa Maria Egipteanca în drumul ei către sfinţenie, drum care a început tocmai în Biserica Sfântului Mormânt. De asemenea, sunt moaşte ale sfinţilor ierusalimiteni, patriarhi ai Ierusalimului, ale unor sfinţi martiri din mănăstirile aflate în cuprinsul acestei sfinte Patriarhii sau de la unii sfinţi mari ai Bisericii Ortodoxe. Toate acestea se păstrează în tezaurul Bisericii Sfântului Mormânt şi sunt scoase cu diferite prilejuri, la sărbătorile sfinţilor respectivi sau la anumite procesiuni care au loc în timpul anului bisericesc“, spune arhim. Timotei Aioanei, Episcop-vicar ales al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Despre aducerea la hramul Catedralei Patriarhale a fragmentului din Cinstitul Lemn al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci încadrat în icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, părintele arhim. Timotei Aioanei consideră că este „o binecuvântare specială pe care Patriarhia Ierusalimului o acordă binecredinciosului popor român care în decursul istoriei a ajutat de multe ori această mult încercată Patriarhie. Este de asemenea un semn al dragostei Patriarhului Ierusalimului, Teofil al III-lea, care vine în România la o distanţă de 28 de ani de la ultima vizită pe care un patriarh al Ierusalimului a făcut-o în ţara noastră“.

Evlavia Sfinţilor Împăraţi la Sfânta Cruce

Faptul că fragmentul din Cinstitul Lemn al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci este încadrat într-o icoană a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena arată dragostea şi evlavia pe care au avut-o cei doi sfinţi faţă de Sfânta Cruce, Altarul jertfei lui Hristos Domnul. Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a găsit în anul 326, la Ierusalim, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Imediat după descoperire, Cinstitul Lemn şi-a arătat puterea înviind un mort. Creştinii au avut încă de la început o evlavie deosebită faţă de Sfânta Cruce, cinstirea ei fiind încadrată în slujbele Bisericii. După sfinţirea bazilicii Sfântului Mormânt (13 septembrie 335), ridicată de împăratul Constantin cel Mare la Ierusalim pe locul unde a pătimit şi a murit Hristos, a fost înălţarea solemnă a Sfintei Cruci în văzul poporului, de către Episcopul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335.

În timp, Biserica a dedicat Sfintei Cruci mai multe sărbători, dintre care cele mai importante sunt Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) şi Duminica Sfintei Cruci (a treia duminică din Postul Mare). De-a lungul vremii, Lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit, fragmente din el ajungând în toată lumea creştină, spre bucuria credincioşilor.

„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase“

Cultul Sfintei Cruci s-a dezvoltat în decursul timpului. Sfânta Cruce străjuieşte toate bisericile creştine şi în unele zone chiar şi casele credincioşilor, este prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioşilor, şi este purtată la gât de creştinii evlavioşi. Nici o slujbă nu se face fără prezenţa Crucii, şi ca obiect liturgic, dar şi ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului şi sfinţii. Închinarea şi însemnarea cu semnul Sfintei Cruci însoţesc toate rugăciunile particulare ale creştinului, din pruncie până la mormânt.

Din Acatistul Sfintei Cruci aflăm argumentele evlaviei credincioşilor. Sfânta Cruce este numită aici „ridicarea celor căzuţi“, „îndreptarea celor robiţi de patimi“, „sprijinirea sărmanilor“, „apărătoarea deznădăjduiţilor“, „doctorul celor ce bolesc“, „veselia sufletului“. Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte, plin de har, că Sfânta Cruce este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului. Este, mai spune el, „ridicarea celor căzuţi“, „sprijinul celor statornici“, „reazemul celor slabi“, „toiagul celor păstoriţi“, „călăuza celor convertiţi“, „desăvârşirea celor înaintaţi“, „mântuirea trupului şi a sufletului“, „izgonitorul răutăţilor“, „pricinuitorul bunătăţilor“, „distrugerea păcatului“, „răsadul învierii“, „pomul vieţii veşnice“.

Deci nădejdea creştinilor în puterea Sfintei Cruci este grăitoare. Creştinii ştiu că cinstesc Sfânta Cruce aducând recunoştinţă faţă de Jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credinţă în puterea ei de mântuire şi prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creştină: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!“