„Omul care Îl urmează pe Hristos înviază sufleteşte, iese din mormântul egoismului”

În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reşedinţei Patriarhale. Preafericirea Sa a evidenţiat că pasajul evanghelic referitor la asumarea crucii şi urmarea Mântuitorului (Marcu 8, 34-38; 9, 1), citit în cadrul Sfintei Liturghii, ne arată care este calea mântuirii în Hristos.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat că grija pentru mântuirea sufletului trebuie să fie centrul vieţii creştine, prezentând etapele acestui proces: „Domnul Iisus Hristos ne arată, în primele cuvinte ale Evangheliei de astăzi, treptele sau etapele mântuirii. Prima etapă este voinţa omului de a veni la Hristos, a doua etapă este lepădarea de sine, a treia este luarea crucii, iar a patra este urmarea lui Hristos. Mântuitorul respectă libertatea omului. El propune, dar nu impune, El oferă mântuirea, dar nu obligă pe nimeni să Îl urmeze. Libertatea pe care Mântuitorul o scoate în evidenţă ne arată că, de fapt, numai atunci când iubirea lui Dumnezeu este acceptată în mod liber comuniunea cu El este una adevărată. Dumnezeu oferă iubirea Sa şi doreşte ca omul în mod liber să răspundă iubirii Sale, nu în mod obligatoriu sau forţat”, a arătat Preafericirea Sa.

Părintele Patriarh Daniel a explicat că lepădarea de sine nu este o depersonalizare sau o desfiinţare a persoanei, ci reprezintă, de fapt, o înnoire a vieţii. „Pentru omul de astăzi, care în multe feluri luptă să se afirme pe sine, să se evidenţieze pe sine, să se scoată în prim-plan, să facă totul pentru sine, pentru imaginea şi renumele său, este foarte greu de înţeles recomandarea Mântuitorului, că omul care voieşte să vină după Hristos trebuie să se lepede de sine. În unele limbi moderne, lepădarea de sine s-a tradus cu negarea de sine, or, din punctul de vedere al Evangheliei, lepădarea de sine nu înseamnă o depersonalizare, o desfiinţare a persoanei, ci înseamnă o înnoire a vieţii, o schimbare a acesteia. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la iubirea egoistă şi pătimaşă şi dobândirea unei iubiri smerite şi milostive. Înseamnă eliberarea de egoism şi manifestarea altruismului în viaţa noastră. Adică să nu devenim noi înşine centrul iubirii noastre, ci iubirea noastră să fie îndreptată spre Dumnezeu, Izvorul vieţii, ca recunoştinţă faţă de El, şi spre semenii noştri care au nevoie de iubirea noastră. Omul care Îl urmează pe Hristos înviază sufleteşte, iese din mormântul egoismului şi devine plin de iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos (...). Această lepădare de sine este o vindecare sufletească de o viziune egoistă a vieţii”, a explicat Preafericirea Sa.

Întâistătătorul Bisericii noastre a mai reliefat că numai lepădarea de sine îl face pe om deschis spre recunoştinţă în faţa lui Dumnezeu şi spre bunăvoinţa de a-i ajuta pe semeni. Totodată, Preafericirea Sa a explicat că Evanghelia Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci se referă la cruce ca stare a vieţii, adică la înţelesul spiritual al acesteia. „Crucea este adesea asimilată cu suferinţa. Ea este o neîmplinire, o dimensiune dureroasă a vieţii. Crucea poate însemna o luptă cu o boală incurabilă, cu o patimă egoistă prelungită, o luptă cu o situaţie dificilă. Crucea poate însemna o copilărie tristă de orfan, o tinereţe zbuciumată sau o căsătorie nefericită. Crucea poate însemna şi suferinţa unei neîmpliniri, a unui ideal nerealizat. Este vorba de o suferinţă a unei neîmpliniri şi lupta de a transforma această neîmplinire pe plan personal sau profesional într-o biruinţă pe plan spiritual (...). Pentru cei mai mulţi creştini însă, crucea înseamnă o luptă sau o osteneală, şi anume efortul de a sfinţi viaţa prin rugăciune şi fapte bune, ca de pildă de a întemeia o familie şi de a creşte copiii în credinţa ortodoxă, sau pentru cineva care a devenit monah înseamnă a fi ascultător smerit şi rugător necontenit”, a spus Părintele Patriarh Daniel.

Întâistătătorul Bisericii noastre a mai precizat că Hristos nu ne cere să purtăm singuri crucea, ci să o purtăm urmându-I Lui, adică cerându-I ajutorul. „Mântuitorul Iisus Hristos zice: «În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (Ioan 16, 33). Aceste trepte ale mântuirii din Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul înţelege ce este esenţial în viaţa omului, şi anume căutarea mântuirii, adică a vieţii veşnice. Omul muritor care crede în Hristos, care se leapădă de sine, îşi ia crucea sa şi Îi urmează lui Hristos, acesta se mântuieşte. Mântuirea înseamnă unirea omului muritor cu Dumnezeu Cel veşnic viu. Avem, deci, această taină a crucii ca fiind lumina vieţii. Prin crucea purtată cu credinţă în Hristos noi ajungem la înviere, la biruinţă şi transformăm suferinţa în biruinţă, singurătatea în comuniune. În Cruce este ascunsă puterea Învierii lui Hristos, iar Învierea arată slava Sfintei Cruci”.

La final, Patriarhul României a subliniat faptul că cei care au trecut prin suferinţe, cei care au purtat crucea cu gândul la Hristos, s-au întărit şi s-au îmbogăţit duhovniceşte: „Au simţit prin suferinţă puterea credinţei, au simţit ajutorul lui Hristos ca urmare a rugăciunilor adresate Lui şi au simţit bucuria biruinţei asupra încercărilor vieţii. Oamenii care au suferit mult înţeleg mai bine pe cei care suferă. Unii care în timpul suferinţelor s-au răzvrătit şi s-au certat cu Dumnezeu n-au câştigat nimic, unii chiar au ajuns la deznădejde şi la suicid. Cei care, însă, în timp de suferinţă s-au pocăit şi s-au rugat, s-au spovedit şi s-au împărtăşit mai des au simţit ajutorul lui Dumnezeu şi au biruit boala sau situaţia dificilă în care se aflau, simţind că în cruce este ascunsă puterea Învierii lui Hristos”.