La 25 noiembrie 2018, în anticiparea Centenarului Marii Uniri, un sobor impresionant de ierarhi, condus de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului-Noua Romă și Patriarh Ecumenic, și de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, consacra „singurul edificiu reprezentativ al Centenarului României reîntregite”. La șase ani de la acest moment istoric, în urma eforturilor susținute ale echipelor de muncitori, Catedrala Mântuirii Neamului se înfățișează în peisajul urban agitat al Capitalei ca o oază luminoasă de liniște, în care orice om poate să se oprească, să se regăsească pe sine în legătură tainică cu Dumnezeu, dătătorul a tot binele.
Ora de Religie: Îngeraşul cu pistrui
„Dacă vrei să vezi raiul pe pământ, priveşte în ochii unui copil...“ (F. M. Dostoievski)
- Bine, copii! V-aţi pregătit bine pentru astăzi. Andreea, Vasile şi Ionela, v-aţi înnobilat catalogul cu câte un 10. Acum, vă rog, cine vrea să prezinte colegilor tema pentru acasă - „Lumea îngerilor văzută de copii“? O pădure de mâini ridicate şi nerăbdătoare confirmau că tema trezise interesul clasei. - Atunci, să-l ascultăm pe… Mihăiţă! Din banca a patra, de lângă geam, se ridică, uşor timorat, un puşti înalt şi deşirat, blonduţ şi cu ochii albaştri strălucitori, ce jucau într-o lumină ciudată. Faţa roşie ca focul accentua prezenţa pistruilor obraznici, presăraţi pe pomeţii obrajilor şi pe năsucul aruncat în vânt. Era nou venit în clasă, dintr-o familie numeroasă, de prin părţile Bucovinei, iar numele de familie - Cepeliuc - suna curios pentru colegii din Vechiul Regat. - Ştiţi, părinte, începu el, iar emoţia cuvintelor îi sugruma glasul, dumneavoastră ne-aţi spus să compunem ceva din minunata lume a îngerilor. Dar eu am fost acolo. În vis. E visul meu! Iată-l: „Deodată, se făcea că fugeam din lumea asta, a oamenilor mari, acolo, în lumea îngerilor. Mă aşezasem cuminte-cuminţel, împreună cu ceilalţi frăţiori ai mei, pe câte o stea şi, fascinat, priveam totul în jur. Acolo, în lumea visului meu, nu era loc pentru suferinţă, pentru minciună, boală sau lacrimă. Acolo, sus, în cer, cu îngerii aşezaţi pe câte o stea în rugăciune cosmică, pacea şi liniştea întâlnirii cu Dumnezeu erau ca jos, în cerul coborât pe pământ, în Biserica lui Hristos, la Sfânta Liturghie. În lumea visului meu nu încăpeau decât dragostea, libertatea, bucuria, adevărul. Adevărul! Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus - am învăţat tot la o oră de Religie - că Adevărul ne face liberi. Or, acolo, eu eram liber. Şi, curios, oameni mari nu prea erau în visul meu; doar îngeri şi stele. Nu era loc acolo pentru lumea părinţilor mei de până mai ieri, de dedublare, unde ceva învăţam în intimitatea căminului şi altceva spuneam atunci când ieşeam în lume. Dispăruse din visul meu şi privirea tristă şi goală a bunicului - profesor de istorie - care nu-nţelegea cum toată munca lui, în care crezuse la început din convingere, dar apoi din constrângere - comunismul -, n-a fost decât o iluzie. Mare şi trecătoare ca viaţa lui. Se făcea, în visul meu, că aveam un calculator nou-nouţ. Ca acela văzut pe la TV. Era, apoi, prima dată când n-o mai auzeam pe mama întrebându-l şoptit pe tata: «Bărbate, ce punem azi în farfurie copiilor?». Se făcea că Andreea, colega mea de bancă, nu mai avea în ghiozdan, ca gustare pentru prânz, merele acelea mărunte şi multe, multe, probabil dintr-o grădină a Vrăjitoarei, de nu se mai terminau niciodată. În locul lor era, surâzător, pacheţelul acela argintiu, strălucitor, din cele de la magazinul din colţ, la care am văzut-o pe Andreea trăgând mereu cu coada ochiului. Se făcea că, aşa mic cum sunt, mă băteam, de la egal la egal, cu cei „mari, mari“, dar tot oameni! - din Est şi Vest. Şi-apoi, savurându-mi victoria, cântam Oda bucuriei, fericit, pe sub stele. Nu vă vine să credeţi? Dar şoricelul Jerry nu făcea ce voia cu ditamai motanul Tom? Am văzut eu la desene animate. Şi cei de la desene animate nu mint niciodată! Tare mi-a părut rău că vecinul meu Răzvan nu a fost cu mine în vis. De când mama lui, tanti Mărioara, e plecată în Italia, la muncă, a devenit trist. Nici de joacă nu are timp. Toată gospodăria a rămas pe capul lui şi al bunicii Ioana... Acolo, sus, am fost fericit cu îngerii, pe sub stele. Şi multe aş mai fi visat eu, de nu m-ar fi trezit tata, spunându-mi că-i timpul să mă pregătesc pentru şcoală. Dar nu la şcoala îngerilor... V-a plăcut visul meu? A, vreţi să ştiţi de ce totuşi am visat în gri, în alb-negru, lumea oamenilor mari? Ei, mi-aş fi colorat eu visul ca să vă placă, dar ştiţi cât mai costă o cutie de culori? Vă spun tot eu: două pâini pentru mama, o sticlă de vin pentru bunicul, câteva ţigări pentru tata sau un caieţel pentru surioara mea. Adică exact cât să nu mai pot visa. Adică, exact atât cât costă realitatea de jos, în alb-negru, a oamenilor mari...“ Se opri brusc, încurcat, cu ochii umeziţi, pironiţi în pământ. Şi, pentru o clipă, furat de visul lui Mihăiţă, am avut impresia că, lângă mine, în ochii aceia în care se întrezărea raiul, în chipul acela îmbujorat şi plin de pistrui al unui puşti din clasa a V-a, care refuza să-şi piardă copilăria, se ascundea un îngeraş căzut de pe cine ştie ce stea... Un îngeraş cu pistrui. Sau, poate, nu era doar o impresie. Voi ce credeţi?