Părintele Teofil, stareţul Mănăstirii Pângăraţi, întâmpinat în lumea veşniciei

În a doua zi a lunii februarie, arhimandritul Teofil Lefter, stareţul Mănăstirii Pângăraţi, a plecat în lumea veşniciei. Mutarea la Domnul a părintelui Teofil, unul dintre cei mai căutaţi duhovnici din ţinutul Neamţului, a avut loc la 25 de ani de când a îmbrăcat haina monahală. Slujba înmormântării va fi oficiată mâine, 5 februarie, de Înalt Preasfinţitul Teofan.

Obştea Mănăstirii Pângăraţi, slujitori ai sfintelor altare din toată Moldova, dar şi sute de pelerini sau fii duhovniceşti înalţă în aceste zile rugăciuni pentru vrednicul de pomenire arhimandrit Teofil Lefter, stareţul Mănăstirii Pângăraţi din judeţul Neamţ. Preacuvioşia sa şi-a început călătoria spre veşnicie pe 2 februarie, în ziua prăznuirii Întâmpinării Domnului. După cum ne-a relatat arhim. Nichifor Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, slujba înmormântării va avea loc mâine, 5 februarie, şi va fi oficiată de Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de preoţi şi diaconi. Slujba înmormântării va fi precedată de Sfânta Liturghie.

Părintele stareţ Teofil a trecut la cele veşnice în ziua în care a împlinit 25 de ani de călugărie. "Ziua Întâmpinării Domnului ne duce la un gând al lui Hristos. Precum Domnul l-a întâmpinat pe părintele Teofil atunci când şi-a depus în mâna lui Dumnezeu făgăduinţele, toată grija şi toată ascultarea sa, avem nădejdea că, văzându-i osteneala şi lupta sa, Domnul îl va fi întâmpinat şi acum, pe 2 februarie 2012. A avut o boală grea, descoperită în anul 2010 după sfinţirea bisericii. A avut privilegiul să înţeleagă cu fiecare pas al agravării bolii că pregătirea este nu doar de a face faţă unei boli, ci şi de a-şi spune toate cuvintele în faţa lui Dumnezeu. Am certitudinea că părintele Teofil a plecat împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii", a mărturisit arhim. Nichifor Horia.

Părintele Teofil, "căutat pentru blândeţea lui"

Arhim. Teofil Lefter s-a născut pe 7 martie 1959 în localitatea Letea Veche din judeţul Bacău. Pe 5 august 1986 a intrat în monahism la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ. A fost călugărit pe 2 februarie 1987, iar în luna octombrie a aceluiaşi an a fost hirotonit ierodiacon. În ziua pomenirii Sfintei Cuvioase Parascheva din anul 1987, a fost hirotonit ieromonah de către Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. În anul 1990 a intrat în obştea Mănăstirii Pângăraţi.

În anul 1996, arhim. Teofil Lefter a fost numit stareţ al Mănăstirii Pângăraţi. "Încă din momentul intrării în mănăstire şi-a asumat crucea ascultării şi a lucrării în via lui Dumnezeu, dovedindu-se un lucrător rodnic şi credincios Domnului. A chivernisit în mănăstire o restaurare atât administrativ-edilitară, cât şi implementarea unei adevărate viziuni monahale în sufletele părinţilor din obşte", a amintit arhim. Nichifor Horia.

După 1996, arhim. Teofil Lefter s-a îngrijit de restaurarea picturii Bisericii "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie", care a fost resfinţită în anul 2002. Tot atunci s-a pus temelia bisericii noi a aşezării monahale închinată Sfinţilor Simeon şi Amfilohie şi Sfinţilor Români. Târnosirea sfântului lăcaş a avut loc pe 12 septembrie 2010 şi a fost oficiată de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa a mii de credincioşi. "În această biserică, părintele Teofil a investit muncă, suflet şi rugăciune. Fiind în lucru, noua biserică l-a implicat foarte mult. În paralel au fost restaurate chiliile, corpurile monahale şi turnul clopotniţă. Părintele Teofil a lucrat la echilibrul duhovnicesc al părinţilor din obşte, dar şi al multor fii duhovniceşti pe care îi avea. A fost căutat pentru blândeţea lui şi pentru că era iscusit în aplicarea cu discernământ şi cu echilibru a canoanelor şi a orânduielilor duhovniceşti corespunzătoare fiecărui suflet", a adăugat arhim. Nichifor Horia.

Viaţa lui a fost o sfătuire de taină cu Dumnezeu

de pr. Ioan Valentin Istrati

A murit părintele Teofil, stareţul Mănăstirii Pângăraţi din Neamţ. După o suferinţă atroce, primită cu răbdare şi mulţumire, călugărul şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Pentru că am făcut Seminarul Teologic Liceal Ortodox de la Mănăstirea Neamţ împreună, aş îndrăzni să vorbesc câteva cuvinte despre personalitatea sa.

Călugăr de vocaţie ascetică şi misionară, adânc înrădăcinat în practica monahală a mănăstirilor moldave, stăruitor în rugăciune isihastă, duhovnic molcom şi blând, dar mustrător aspru pentru cădere, părintele Teofil a fost un model pentru noi, seminariştii, copii în căutarea unei vocaţii făgăduite. Era mult mai în vârstă decât noi, şi avea o statură aparte, o maiestate neostentativă, prin care impunea nu respect, ci preţuire şi dor de a-i fi în preajmă.

O ţesătură simplă a fiinţei, fără ascunzişuri, hrănită firesc cu rugăciune, şi o naturaleţe aparte a caracterului mă fascinau mereu. Nu era atât de interesat de miile de informaţii găsite în cursurile teologice, ci mai ales de fărâmiturile de Duh ascunse dincolo de rostire, acolo unde doar sufletul mai poate pătrunde prin poarta smereniei. Vorbea neaoş, din popor, fără a încerca să epateze. Avea un soi de lumină tainică în privire, iar când zâmbea, ţi se lumina ziua. El, care spovedea sute de oameni, şedea tăcut în banca lui, uneori pierdut într-o lume a bucuriei negrăite. Era prietenos cu ţâncii care-i deveniseră peste noapte colegi. Stătea la taifas cu noi, deşi simţeam cu toţii că ne era ca un tată. Smerenia sa nu avea nimic prelucrat, avea o bunătate lipsită flagrant de artificialitate, prin care reuşea să împace extremele sau să modereze conflictele.

Ce mai e de spus? Se vedea că era un om făurit prin Taina Spovedaniei. Viaţa lui era o sfătuire de taină cu Dumnezeu. Avea o pravilă de rugăciune pe care o respecta cu stricteţe de o viaţă. Ucenicii săi erau lipsiţi de iluziile de mărire ale tinereţii. A restaurat extensiv mănăstirea şi i-a readus gloria liturgică de odinioară.

Într-o vară am stat o lună la Mănăstirea Pângăraţi. Eram student la teologie, iar la mănăstire eram deopotrivă bibliotecar, profesor de muzică psaltică pentru tinerii călugări sau fraţi, cântăreţ la strană etc. Cufundat adânc în biblioteca plină de cărţi vechi, cântând cu neofiţii până la răguşire sau participând la slujbele mănăstirii, nu aveam prea multă vreme să discut cu stareţul Teofil, un om de o hărnicie remarcabilă. De câteva ori, însă, am reuşit să prind câteva ore de taifas cu părintele. Avea o bucurie a trăirii monahale molipsitoare, prin care puteai înţelege dorul şi iubirea lui pentru Dumnezeu.

În ultimii ani, suferinţa îi brăzdase pe chip un dor ascuns de cele cereşti. Îşi purta durerea cu demnitate. Trăia aici, printre ucenici şi credincioşi, veniţi din toată ţara să primescă harul sau iertarea, însă inima lui era deja departe, la locul cu păşune pe care-l dorise de o viaţă.

A plecat la liturghisire neîncetată. Tristeţea despărţirii de un asemenea om este însă compensată de conştiinţa prezenţei unui nou rugător pentru noi la Tronul îndurărilor. E bine să-i cerem în continuare sfatul şi rugăciunea, căci sunt sigur că ne ascultă. E prea târziu şi prea devreme pentru lacrimi. Să le vărsăm pentru păcate. Buna sfătuire, experienţa duhovnicească, simplitatea nevinovată, rugăciunea sinceră le ia cu sine, în chinovia cea veşnică. Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi lumina Lui!