„Pavel Florensky, un geniu tăcut“, apărut la Cluj-Napoca

„Pavel Florensky, un geniu tăcut. Dramatica şi extraordinara viaţă a necunoscutului Da Vinci al Rusiei“ de Avril Pyman, volum apărut recent la Editura „Renaşterea“ a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, aduce în atenţia cititorilor una dintre cele interesante personalităţi enciclopedice - teolog, filosof, matematician, critic de artă şi preot -, a cărui figură luminoasă a fost înăbuşită în închisorile staliniste.

Cuvântul înainte al cărţii este semnat de Geoffrey Hosking, profesor emerit de Istoria Rusiei, la University College London. De asemenea, invitaţii la lectura volumului sunt semnate de reputaţi profesori occidentali, precum Pamela Davidson, profesor de Literatură Rusă, la The School of Slavonic and East European Studies, University College London, Marea Britanie; Andrew Louth, profesor de Studii Patristice şi Bizantine, Universitatea din Durham, Marea Britanie; Maria Carlson, profesor şi profesor asociat, la Departamentul Limbilor şi Literaturii Slave, Universitatea din Kansas, Statele Unite ale Americii.

În cuvântul introductiv, prof. Geoffrey Hosking aminteşte contextul cultural şi politic al începutului secolului XX în Rusia, când o serie de intelectuali care fuseseră apropiaţi de socialism s-au îndepărtat de această doctrină căreia i se reproşa că nu are idealuri pozitive.

„Acesta a fost mediul în care a crescut Pavel Florensky. În anii săi de tinereţe, deşi nu a fost niciodată socialist, acesta a acceptat viziunea dominantă potrivit căreia viaţa privată şi viaţa socială au fost predeterminate de legi descoperite de oamenii de ştiinţă sau de legi care se vor descoperi, în mod sigur. Ideea că libertatea de alegere era doar o iluzie, l-a făcut să se simtă atât neajutorat, cât şi fără valoare, iar acestea l-au adâncit într-o stare de depresie puternică. În mod paradoxal, şi-a revenit din această stare datorită unei revelaţii derivate din matematică, despre care unii ar fi putut gândi că este garantul determinismului ştiinţific rigid“, arată, în prefaţa volumului, prof. Geoffrey Hosking.

„El a ajuns să creadă că ştiinţa deterministă s-a bazat pe presupunerea unui progres omogen continuu, în timp ce noua descoperire a teoriei discontinuităţii deschide portiţe pentru paradoxal, intuitiv şi iraţional; într-un cuvânt, pentru creativitate, nu doar în domeniul matematicii, dar şi în alte domenii ale activităţii umane“. 

Pornind de la această descoperire, în matematică, Florensky cercetează „un mod non-deterministic de a elucida adevărul, el şi-a îndreptat atenţia către vechile tradiţii ruse, în special spre cele ale Bisericii Ortodoxe. Oferindu-i-se şansa de a lucra ca licenţiat în matematică la Universitatea din Moscova, el a refuzat şi, în schimb, a început un curs la Academia Teologică din Serghiev Posad, având scopul de a deveni preot, cum, de altfel s-a şi întâmplat. El a devenit convins de faptul că adevărul - adevărul de care oricine are nevoie pentru a trăi - nu a fost descoperit prin intermediul senzaţiilor, ştiinţei empirice şi raţionale (asta deşi putea să devină un om de ştiinţă cu o activitate ştiinţifică foarte productivă) sau prin intermediul intuiţiilor mistice individuale, ci doar prin intermediul experienţei colective vechi de secole, disciplinei, colegialităţii şi liturghiei din Biserica Ortodoxă“, după cum arată prof. Geoffrey Hosking.

Florensky „a crezut că adevărata cunoaştere era asigurată doar de dragostea pentru cunoaştere, autodisciplină, deschidere spre frumuseţe şi spre oameni, considerând, de asemenea, că toate aceste calităţi au fost cel mai bine susţinute în Biserică. Raţiunea îşi avea locul ei în toată schema lucrurilor, dar de una singură n-ar fi dus decât la îndoială permanentă; ea trebuia să fie configurată şi canalizată de calităţile indivizilor, care erau cultivate în Biserică. Student, deja, la Universitatea din Moscova, el le-a scris părinţilor: «În acest moment, cea mai urgentă îndatorire - bineînţeles, nu a mea, ci a epocii în care trăim - este să creăm o ştiinţă religioasă şi o religie ştiinţifică». El a vrut să «realizeze o sinteză între eclesialitate şi cultura secular㻓, mai arată în prefaţă prof. Geoffrey Hosking.

Căutarea adevărului

Dialogul dintre ştiinţă şi religie este susţinut de Florensky care, în spiritul pariului lui Pascal, „îi cheamă pe atei să renunţe la formele raţiunii, care conduc doar la scepticism veşnic şi să se îndrepte spre ceea ce Kierkegaard numea «saltul credinţei», spre o credinţă care promite atât siguranţă, cât şi viaţă veşnică“. Pentru Florensky, „încrederea şi corespondentul ei, credinţa, sunt premise indispensabile pentru cunoaştere - indiferent dacă crezi în Dumnezeu, în Biserică, în alte persoane sau în siguranţa adevărului. Un fapt destul de interesant, oamenii de ştiinţă, adepţi ai unei tradiţii structural-funcţionale, care ar fi fost întru totul străină lui Florensky, au ajuns la concluzii similare“, susţine profesorul Geoffrey Hosking.

Astfel, dacă pentru numeroşi gânditori laici, încrederea, prietena intimă a credinţei, este văzută în lumea reală ca un element indispensabil al cunoaşterii, luării deciziilor şi al acţiunii, „conceptul lui Florensky are, totuşi, o dimensiune suplimentară. Potrivit gândirii lui, încrederea şi căutarea adevărului îşi au rădăcinile în Biserică, pentru că acolo este locul unde comunitatea şi întrajutorarea reciprocă se armonizează cu frumuseţea şi disciplina liturghiei pentru a da naştere propriilor lor cunoaşteri, care sunt mai bogate decât acelea pe care orice individ le-ar putea genera de unul singur. Florensky a considerat că această potenţialitate a Bisericii a fost realizată cu desăvârşire în Ortodoxie. El a crezut acest lucru îndeajuns de mult încât să devină preot şi să accepte timp de mulţi ani dificultatea conducerii unei parohii şi asumarea grijii pentru sufletele celor din cadrul acesteia, cu toate că timpul îi era dedicat cercetării şi scrierii a  numeroase articole şi recenzii“, arată autorul prefeţei, prof. Geoffrey Hosking.

Cercetător şi în detenţie

Pavel Florensky considera că doar „Ortodoxia şi-a păstrat nealterate învăţăturile creştine patristice în privinţa icoanelor (el a fost un teoretician de frunte al iconologiei), arhitecturii, liturghiei, vieţii monahale, a practicilor şi pregătirii devoţionale din stăreţii, a preoţilor sau a oamenilor sfinţi care au vieţuit ca duhovnici pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutorul lor“, după cum a remarcat profesorul emerit de Istoria Rusiei, la University College London, care observă cât de mare a fost erudiţia lui Florensky „în domenii ştiinţifice diverse: a publicat studii importante de matematică, fizică, electrodinamică, folcloristică, psihologie, istoria şi teoria artei, filosofie şi teologie, încât a fost numit Leonarado da Vinci al Rusiei din secolul al XX-lea. În anii 1920 a fost editor al unei noi Enciclopedii Tehnice, la scrierea căreia a contribuit cu mai mult de 100 de articole. A lucrat în Comisia de Stat pentru Electrificarea Rusiei, un proiect în care a crezut şi la care a fost bucuros să îşi aducă contribuţia, cu toate că i-a şocat şi i-a alarmat pe colegii săi datorită participării sale la şedinţe îmbrăcat în sutană“.

Curiozitatea ştiinţifică nu a fost înăbuşită în cele mai grele condiţii: „Chiar şi după ce a fost arestat, acesta şi-a continuat cercetările. Fiind exilat în Orientul îndepărtat, el a făcut cercetări despre proprietăţile solurilor îngheţate permanent, în timp ce în împrejurimile mohorâte şi fără perspectivă ale mănăstirii de la Solovski din nordul îndepărtat, devenită închisoare, acesta s-a preocupat de modul în care se extrag iodul şi geloza din algele de mare. În acelaşi timp, el lucra la ceea ce avea să fie a doua sa lucrare filosofică importantă, «antropodiceea» sa, «La cumpăna gândului», care a ajuns la noi doar sub forma unor fragmente, de vreme ce circumstanţele turbulente din viaţa lui l-au împiedicat să o termine“, arată prof. Geoffrey Hosking, care a adăugat la portretul lui Florensky şi latura sa de familist devotat faţă de soţie şi copii, preocupat pentru viaţa lor duhovnicească şi dezvoltarea lor personală: „El nu a fost nicidecum un gânditor retras, ci a fost o personalitate completă şi complexă (…) Ultimii săi ani din viaţă au fost distruşi de sistemul penitenciar stalinist, care l-a separat de familie şi care i-a curmat prematur viaţa. Penitenciarul nu i-a dat nicio şansă pentru a-şi duce ideile la deplina lor maturizare de care ar fi avut nevoie şi din care noi toţi am fi avut de învăţat“. De asemenea, Geoffrey Hosking arată că „biografia de calitate a lui Avril Pyman, rodul multor ani de cercetare amănunţită, oferă o imagine completă a acestui om şi o introducere în modul său de gândire. Aceasta va aduce în atenţia publicului larg de cititori o figură de importanţă majoră, destul de puţin cunoscută până acum în Occident“.