Pelerin pe Colina Bucuriei

Pentru cinci ore şi jumătate am fost unul din sutele de mii de oameni care au aşteptat să ajungă la moaştele celor şase sfinţi, aşezate în baldachinul din curtea Catedralei patriarhale, cu prilejul sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou.

Pe lângă dorinţa firească de a cinsti aşa cum se cuvine sfintele moaşte, recunosc, curiozitatea m-a împins să-i cunosc pe oamenii care au stat zilele acestea la cozi interminabile. Mireasma sfinţeniei moaştelor a adunat în comuniune cu sfinţii credincioşi din întreaga ţară. Iar Catedrala de pe Colina Bucuriei a devenit mai vie ca oricând.

La baza Dealului Patriarhiei, atmosfera e încărcată de miros de ţigară, zgomot de tramvai, sirene şi claxoane de maşini. Oameni cuviincioşi, mulţi dintre ei veniţi din împrejurimile Capitalei şi din ţară, pe care îi recunoşti uşor. Vorbesc moderat sau deloc, poartă în mâini buchete de busuioc şi crizanteme şi cei cu ochi buni citesc la lumina neoanelor stradale acatiste şi rugăciuni.

Două femei, Teodora şi Angela, au venit tocmai din Slatina pentru a primi bucuria sfinţilor aduşi la sărbătoarea Sfântului ocrotitor al Bucureştiului. Sunt nelipsite de la pelerinajele din ţară şi străinătate.

„Cel mai mult am stat 32 de ore şi 24 de minute la coadă, la Mănăstirea Nicula. Dumnezeu a vrut de n-am închis un ochi şi nici nu m-am simţit obosită. Mare e puterea sfinţilor“, spune doamna Teodora, care, cu cât ne apropiem mai mult de baza dealului, de unde se aud glasurile preoţilor care slujesc, răspunde cântărilor corului cu câte un „Aliluia“ sau „Amin“.

„Stai şi tu, maică, aici, cu sfinţii“

S-a întunecat de-a binelea. De-a lungul şirului de oameni flancat cu garduri de fier, păzite de jandarmi, se tot plimbă câte unii care încearcă să intre abuziv, când oamenii de ordine nu sunt atenţi.

„Cum, nu m-aţi văzut când am ieşit? Am fost să-mi iau apă de la magazin. Mă uscam de sete, şefuâ. Lasă-mă să intru, că am soţia şi copilul înăuntru“, este doar o mostră a unui tertip ieftin.

O femeie între două vârste îi amuză pe cei prezenţi cu rugăminţile ei adresate unui jandarm: „Maică, uite eu plec acum, mă duc acasă şi mă întorc, că sunt bolnavă cu picioarele. Uită-te la mine, mă vezi? Când mă întorc, să mă laşi înăuntru. A, nu mai stai până mă întorc? Vine altuâ în locul tău? Daâ stai şi tu, maică, aici, cu sfinţii“. De undeva din mulţime o anonimă răspunde: „Staţi la rând! Credeţi că aici vine cineva de bine?“

Cu cât ne apropiem de moaştele sfinţilor, vântul se înteţeşte şi oamenii îşi pierd răbdarea. Se înaintează din ce în ce mai greu. Când nu se contrazic doi sau mai mulţi, când nu fumează vreunul lângă tine sau nu vorbeşte prea tare la telefon, apar vânzătorii ambulanţi, amestecaţi printre pelerini. Vând orice merge acompaniat cu „minune“, „ajutor“, ca de exemplu buchete de busuioc, crizanteme, brăţări, mir, iconiţe, brelocuri, tămâie. Preţurile cresc de îndată ce glasurile preoţilor cresc, se aud tot mai bine, semn că baldachinul cu sfintele moaşte este tot mai aproape.

„Rugăciunea este haina credinţei“

„O, Măicuţă Sfântă/ Te rugăm fierbinte,/ Să ne-asculţi de-a pururi/ Marea rugăminte:/ Nu lăsa, Măicuţă,/ Să pierim pe cale,/ Căci noi suntem fiii,/ Lacrimilor tale…“, cântă un grup de pelerini cu lumânări aprinse în mâini. Sunt două femei şi un bărbat care vorbesc neîncetat despre cele sfinte şi fredonează cântările slujbei.

Bărbatul îşi aminteşte de minunea cu icoana Maicii Domnului din timpul pelerinajului de la Mănăstirea Rohia: „Când au scos icoana Măicuţei Domnului din afară au ieşit flăcări din ea, iar Maica Domnului plutea pe cer cu acoperământ cu tot. Nu mulţi au văzut-o, dar eu am văzut-o“. Femeile încuviinţează şi continuă să cânte. Prezenţa oamenilor din echipa de organizare care le oferă credincioşilor mâncare şi apă îi nelinişteşte iarăşi pe aceştia din urmă. Devin agitaţi şi guralivi. Cei mai mulţi întind mâna şi bagă în traistă, chiar dacă şi-au primit porţia.

Bărbatul din grupul celor trei le atrage atenţia: „Tăceţi din gură să ascultăm slujba. Trebuia să staţi acasă şi să vorbiţi acolo. Dacă se supără sfinţii acum pe noi, o să vedeţi cum o să fugim toţi ca şobolanii.“ Observaţia tânărului produce haz şi ironii la adresa lui, resemnat, omul răspunde: „Hm, lumea spune că eu sunt beat. Da, sunt beat de Duhul Sfânt.“

Am ajuns în dreptul scenei amenajată pe esplanada Catedralei patriarhale. Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, vorbeşte despre viaţa Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir. Oamenii s-au mai liniştit şi îl ascultă pe final: „Sfinţii sunt prietenii noştri mai mari care se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Rugăciunea este haina credinţei şi la orice sfânt v-aţi ruga el este ajutător şi mijlocitor.“ Un pas ne mai desparte de baldachin. Mireasma sfinţeniei moaştelor este tot mai puternică. Crucile se înmulţesc pe piepturile credincioşilor şi ochii lor se ridică rugători spre cer. Clopotele bat a îndurare.

Creştinul, un pelerin spre lumea din ceruri

După 1989, în ţară s-a reluat tradiţia pelerinajelor, ca semn a libertăţii religioase. Cei mai mulţi credincioşi urmează, cu fiecare participare la aceste evenimente, cuvintele Mântuitorul Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă“. A fi pelerin nu înseamnă a fi un simplu excursionist, un simplu spectator. Semnificaţia pelerinajului este cu mult mai profundă. Luat din punct de vedere etimologic, cuvântul (fr. pčlerinage) se referă la acela care părăseşte pentru o perioadă de timp propriul ţinut şi trăieşte ca străin în alt loc. În Vechiul şi Noul Testament, dar mai cu seamă în Epistola către Diognet (sec. II), există credinţa potrivit căreia creştinul este un străin pe acest pământ, mereu în pelerinaj spre adevărata lume, cea din ceruri. Roadele prezenţei şi lucrării Sfântului Duh în sfinţii lui Dumnezeu se arată mai ales în dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în bucuria lor duhovnicească, în pacea sufletului, în îndelungă răbdare, când trec prin încercări, în bunătatea inimii, în facerea de bine către toţi oamenii, în credinţă dreaptă şi statornică, în blândeţe nefăţarnică, în înfrânare de la săvârşirea răului, în curăţia sau sfinţenia vieţii (cf. Galateni 5, 22-23).