Pelerinajul la sfintele moaşte

Faptul că poporul dreptcredincios stă la rând o zi întreagă şi chiar o parte de noapte ca să ajungă să se închine, să sărute sfintele moaşte ale sfântului respectiv, înfruntând rigorile frigului sau ale căldurii anotimpului, oboseala trupului şi nemâncatul, postul cel mai aspru de mâncare sau apă, arată tăria credinţei mărturisite într-un act de mucenicie albă.

Cinstirea sfinţilor este o mărturisire a credinţei noastre creştin-ortodoxe prin care vedem atât cu ochii trupului, cât şi cu ochii sufletului adeverirea cuvintelor psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui...“ (Ps. 67, 36). Despre cinstirea sfinţilor avem multe cuvinte de învăţătură consemnate în Sfânta Scriptură şi în Învăţătura de credinţă a Sfinţilor Părinţi, purtători de Dumnezeu.

O lecţie de religie

Astăzi, când o parte a lumii mai puţin înţelege de ce cinstim pe sfinţi şi mai ales pe cei ale căror trupuri nu au fost supuse putrezirii (ele devenind sfinte moaşte, neputrezirea trupurilor lor fiind un efect, o urmare a lucrării lui Dumnezeu pentru întărirea credinţei noastre în puterea Sa), credinţa poporului nostru dreptmăritor creştin se vădeşte şi în faptul că acolo unde se află sfintele moaşte ale sfinţilor, adică trupurile lor neputrezite, izvorâtoare de mir, simţim o mireasmă mai presus de orice mireasmă, o mireasmă aparte care ne conduce spre cele sfinte, spre cele ale unei vieţi de sfinţenie. Această mireasmă o simţim în măsura în care credem în puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lumea pe care a creat-o.

Faptul că poporul dreptcredincios stă la rând o zi întreagă şi chiar o parte de noapte ca să ajungă să se închine, să sărute sfintele moaşte ale sfântului respectiv, înfruntând rigorile frigului sau ale căldurii anotimpului, oboseala trupului şi nemâncatul, postul cel mai aspru de mâncare sau apă, arată tăria credinţei mărturisite într-un act de mucenicie albă, arată o voinţă peste puterea omenească obişnuită, arată pe omul care nu se mai simte că are un trup cu cerinţele firii trupeşti: hrana şi odihna. Această voinţă a dreptmăritorilor noştri creştini este ca o lecţie de morală şi învăţătură creştină, o lecţie de religie, de credinţă pentru lumea de astăzi atât de secularizată, înstrăinată de cele sfinte, de Dumnezeu. Mamele vin la sfintele moaşte împreună cu copiii lor purtându-i de mână, în braţe sau pe cale de a vedea lumina zilei - înainte de a-i naşte.

Către o bucurie care mântuieşte sufletul

Cei mai mulţi vin purtând crucea suferinţelor bolilor sau a necazurilor cu nădejdea dobândirii însănătoşirii, a izbăvirii  de necazuri şi, mai ales, cu nădejdea nezdruncinată că Dumnezeu, cu rugăciunile sfântului ale cărui moaşte le sărută, va da puterea să poarte mai departe crucea cu bucurie, cu bucuria care mântuieşte sufletul, cu bucuria simţirii puterii lui Dumnezeu, a purtării Lui de grijă, cu bucuria simţirii tainice a prezenţei lui Dumnezeu  în tot locul şi în fiecare moment al vieţii omului.

Pelerinajul  la sfintele moaşte face parte din şcoala sfinţilor. Cu ocazia oricărui pelerinaj, omul învaţă multe şi de toate de la sfinţi. Învăţăm cum să trăim viaţa pământească pentru a bine plăcea lui Dumnezeu, pentru a ne face de folos semenilor noştri, adică cum să trăim nu numai pentru noi, ci şi pentru aproapele nostru şi spre slava lui Dumnezeu.