„Pietrele de temelie“ ale Bisericii - Apocalipsa 21, 14, 19-20

Temelia Bisericii este Hristos şi „nimeni nu poate să pună o altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos“ (I Corinteni 3, 11). El este piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, care a ajuns să fie în capul unghiului, în înţelesul că actul nevăzut de constituire al Bisericii se identifică cu jertfa şi sângele vărsat de Hristos pe Cruce, prin care membrii comunităţii primesc împărtăşirea de Cina Domnului (I Corinteni 11, 25). Astfel, dacă legea prin Moise s-a dat, harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17). Deşi nepământească, Biserica trăieşte în timp şi în lume, ea este creaţia cea nouă a harului, care se zideşte neîncetat prin Duhul Sfânt, împărtăşit membrilor ei mai ales în Sfintele Taine, de către slujitorii săi, care au primit darul preoţiei prin succesiune apostolică, ca unii ce au devenit „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu“ (I Corinteni 4, 1). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel numeşte Biserica o scrisoare a lui Hristos, pregătită prin râvna sa ca slujitor al Noului Legământ şi scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (II Corinteni 3, 3), acest aspect central din istoria mântuirii fiind profeţit cu mult timp înainte de către proorocii Vechiului Testament (Ieremia 31, 33; Iezechiel 11, 19; 36, 26).

Apostolilor le revine paternitatea duhovnicească a Bisericii; ei sunt cei care au suferit durerile naşterii celei de sus, celei din nou, a fiilor Bisericii, pentru ca Hristos să ia chip în ei. Apostolii sunt cei care au pregătit tablele inimii lor prin naşterea din apă şi din Duh, prin Botezul în numele Sfintei Treimi, prin lepădarea de satana şi de toate lucrările lui, prin mărturisirea aceleiaşi credinţe - că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a răscumpărat de sub legea stricăciunii şi a morţii. Cele douăsprezece pietre de temelie ale cetăţii Ierusalimului celui ceresc din viziunea Sfântului Ioan Teologul (Apocalipsa 21, 14), pe care se află scrise numele celor doisprezece apostoli, dau mărturie tocmai despre importanţa lucrării lor mântuitoare şi a mărturisirii lor, în veci, adevărate şi netrecătoare despre Dumnezeul Cel viu. Iar cele douăsprezece porţi din mărgăritar pe care sunt scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel indică unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament, precum şi continuitatea planului de mântuire al lui Dumnezeu, împlinit în istoria umanităţii. La fel, în versetele 19-20 se descriu aceste pietre de temelie ca fiind împodobite fiecare cu câte un alt fel de piatră scumpă, fapt ce aminteşte de fragmentul scripturistic din cartea Profetului Isaia, capitolul 54, versetele 11-12, care oferă modelul litografic al descrierii Noului Ierusalim de către Sfântul Ioan, dar şi de pietrele preţioase de pe hoşenul marelui preot, care reprezentau cele douăsprezece triburi ale seminţiei lui Israel (Ieşirea 28, 19- 20). Toate pietrele ce împodobesc temeliile Bisericii sunt preţioase, deşi diferite, după cum şi lucrarea fiecărui apostol s-a dovedit a fi la fel de importantă pentru zidirea Bisericii, deşi fiecare diferită şi unică în felul ei, potrivit varietăţii darurilor duhovniceşti ale apostolilor în lucrarea de propovăduire a Bisericii.

Apostolii sunt primii care au deschis şi au mijlocit omenirii, la începuturile existenţei în istorie a Bisericii, calea închinării în duh şi adevăr, despre care a vorbit Mântuitorul Hristos în convorbirea cu femeia samarineancă: „Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr. ş...ţ Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 24). Aceasta este o afirmaţie de o importanţă majoră pentru înţelegerea Bisericii ca una zidită pe mărturia apostolilor că Hristos este unicul şi adevăratul Dumnezeu - „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea“ (Matei 16, 18) -, mărturie care nu ţine de un loc, spaţiu sau un timp anume, ci este un adevăr permanent valabil, care angajează pe fii Bisericii, printr-o anumită dispoziţie sufletească, roadă a Duhului, care se face lucrătoare prin iubire, spre cinstirea Dumnezeului Celui viu, unic şi adevărat. Şi acesta este şi motivul pentru care în aşa-zisa arhitectură a Ierusalimului ceresc din viziunea Sfântului Ioan Teologul (Apocalipsa 21, 21) nu se află nici un templu, „pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul, este templul ei“.