Plânge Sihăstria! - Apostolul smerit şi tenace a trecut de poarta cerului

Ierarhi, preoţi, călugări, maici şi numeroşi credincioşi l-au petrecut sâmbătă, pe ultimul drum, pe cel care a fost „apostolul spiritualităţii noastre“, „predicatorul zelos“ şi „duhovnicul iscusit“ al românilor de pretutindeni. Rugăciuni suspinate, flori, coroane, lacrimi, invazie de soare într-o zi de noiembrie, care va rămâne vie în amintirea Sihăstriei şi a sutelor de credincioşi.

Sâmbătă, biserica mare a Mănăstirii Sihăstria a devenit neîncăpătoare pentru sutele de credincioşi care au venit să-l conducă pe ultimul drum pe unul dintre cei mai mari părinţi ai monahismului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan. Slujba de înmormântare a fost oficiată de PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, alături de PS Ioachim Băcăuanul, Episcopul-vicar al Episcopiei Romanului, şi de PS Calinic Botoşăneanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, împreună cu un sobor impresionant de preoţi.

„Mărturisitor al credinţei“ şi „promotor al dialogurilor duhovniceşti“

La sfârşit, PS Episcop Casian, cel care a condus soborul de slujitori şi care a fost prezent în calitate de delegat al PF Părinte Patriarh Daniel, dar şi de ucenic şi fin de călugărie al părintelui Ioanichie, a ţinut un cuvânt în cadrul căruia a dat citire mesajului Prea Fericirii Sale. PS Episcop Casian şi-a început cuvântarea prin câteva versuri, care redau atmosfera de tristeţe a obştii îndoliate a Sihăstriei: „De ce eşti, Sfântă Sihăstrie, aşa de tristă şi pustie? De ce plâng clopotele tale, aşa duios, aşa cu jale? De ce plâng codrii în depărtări? De ce sunt munţii aşa de trişti…?“. Apoi, PS Episcop Casian a dat citire mesajului PF Părinte Patriarh Daniel: „Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan rămâne pentru noi toţi, cei care l-am cunoscut personal sau prin intermediul cărţilor sale duhovniceşti, o prezenţă mângâietoare de cuget şi de suflet a Bisericii noastre strămoşeşti“. În mesajul adresat, PF Părinte Daniel a arătat că „în cei aproape 60 de ani de viaţă călugărească, părintele Ioanichie s-a evidenţiat ca un slujitor vrednic, mărturisitor al credinţei în vremuri deosebit de grele, din timpul regimului totalitar comunist. A fost un istoric recunoscut al vieţii monahale, un promotor al dialogurilor duhovniceşti, surprinse cu o deosebită măiestrie în lucrările sale, mai cu seamă, în cele două volume de «Convorbiri duhovniceşti» şi în volumul de «Convorbiri duhovniceşti cu teologi din străinătate»“. De asemenea, PF Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat faptul că părintele Ioanichie a fost un „predicator zelos“ şi un „duhovnic iscusit, izbutind să dea fiecăruia povaţa necesară unei trăiri autentice a vieţii creştine în Hristos“. Mesajul s-a încheiat cu îndemnul de a nu-l uita pe părintele Ioanichie în rugăciunile noastre: „Să ne rugăm ca Dumnezeu să aşeze sufletul părintelui Ioanichie în corturile drepţilor şi în rândul cuvioşilor nevoitori, fiind încredinţaţi că amintirea sa va rămâne vie în conştiinţa Bisericii Ortodoxe Române şi a altor credincioşi din Bisericile surori“.

Istoric şi „avvă autentic“

La acest mesaj de încurajare şi îmbărbătare, dar şi de preţuire, adresat de PF Părinte Patriarh Daniel, PS Episcop Casian a adăugat câteva cuvinte, numindu-l pe părintele Ioanichie „autentic avvă“, „un bun cunoscător nu doar al istoricului mănăstirilor şi al biografiilor de sfinţi, ci şi un trăitor adevărat“. PS Episcop Casian a vorbit şi despre moştenirea pe care ne-a lăsat-o părintele Ioanichie: „Părintele Ioanichie, spunea părintele Dumitru Stăniloae, a ştiut să răspundă la o întrebare grea: «Care este locul spiritualităţii noastre româneşti în ortodoxie?» Acest rol de definire a spiritualităţii noastre i-a revenit apostolului acesta smerit şi tenace, care a mers prin toată România şi în străinătate şi ne-a lăsat, mai întâi de toate, un «Pateric Românesc»“. El a arătat că obârşiile monahismului vin din secolul al IV-lea. Al doilea mare dar pe care ni l-a lăsat părintele Ioanichie este, aşa după cum a afirmat PS Episcop Casian, „esenţa vieţii monahale evidenţiată prin «Dialogurile duhovniceşti». Părintele Ioanichie are şi aici o notă de specificitate: a aşezat în simbioză, în simfonie, pe toţi cugetătorii de Dumnezeu, monahi, preoţi de mir şi teologi. Prin aceasta a reuşit să arate că spiritualitatea noastră românească este una integrată în viaţa poporului român“. Al treilea dar pe care ni l-a lăsat părintele Ioanichie, despre care a vorbit PS Episcop Casian, este „transferul spiritualităţii profunde din mănăstiri şi din chilii către poporul îndurerat, care a traversat ani grei de pustiire în perioade de grele încercări“.

„Parcă sfida regimul totalitar comunist“

În continuare, PS Ioachim, Episcopul-vicar al Episcopiei Romanului, a adus un emoţionant elogiu celui care i-a fost naş de călugărie, dar şi rudenie: „A fost unul dintre cei mai iluminaţi părinţi ai monahismului românesc de la sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul celui de-al treilea. Când îl întâlneam, mi se părea că din faţa lui iradia o lumină suavă, ce lăsa impresia unei teofanii permanente. Era imposibil să nu-l recunoşti dintr-o mulţime de călugări, şi aceasta nu pentru că ar fi avut o statură impresionantă, ci datorită luminii ce se instalase pe chipul său iconic.“ PS Episcop Ioachim a făcut câteva mărturisiri despre perioada în care i-a devenit ucenic: „Dacă mă veţi întreba când l-am cunoscut pe părintele Ioanichie, vă pot spune că nu din copilărie, pentru că atunci când m-am născut eu, părintele era demult plecat în osteneala mănăstirii, ci în 1969, când mama mea, Dumnezeu s-o ierte, m-a adus la mănăstire, în ziua de 8 septembrie, şi m-a încredinţat părintelui Ioanichie. Din ziua aceea, chiar dacă fiecare dintre noi a avut diferite responsabilităţi, consider că nu m-am mai despărţit de părintele Ioanichie“. De asemenea, PS Ioachim a vorbit despre activitatea misionară pe care a desfăşurat-o părintele Ioanichie în timpul regimului comunist: „Părintele Ioanichie parcă sfida regimul totalitar comunist şi se ocupa de sănătatea spirituală a credincioşilor şi ucenicilor lui. A ştiut să restaureze în fiecare om icoana hristică, pregătind-o pentru îndumnezeire. Nu făcea niciodată o ierarhizare a celor care-i călcau pragul chiliei modeste, dar plină de lumină şi de cărţi. Din faţa lui luminată şi din privirea pătrunzătoare te învăluia liniştea şi siguranţa. Prin chilia lui au trecut nu numai oameni simpli, ci şi cei din pătura înaltă a societăţii: scriitori, poeţi, profesori, doctori etc. Pe fiecare îl primea ca pe un frate trimis de Hristos. În vocea lui dulce, dar fermă, puteai distinge chipul marelui duhovnic de la care oricine obţinea alinare. Până şi mustrarea lui devenea mângâiere. În cei aproape 60 de ani de viaţă consacrată lui Hristos s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru cei din jurul său. Şi-a împlinit întru totul rolul de părinte misionar şi pedagog creştin“. PS Ioachim şi-a încheiat cuvântul, încurajându-i pe ucenicii săi îndureraţi, care-i înconjuraseră sicriul, plângându-l nemângâiaţi, pe care i-a îndemnat să asculte poveţele date la spovedanie de părintele Ioanichie. Apoi, PS Ioachim a împărtăşit cuvântul de preţuire al PS Eftimie, Episcopul Romanului, ca şi al credincioşilor din eparhia Romanului, al cărei fiu spiritual a fost părintele Ioanichie.

Scrierile sale au ajuns şi la musulmani şi chinezi

A urmat apoi cuvântul arhimandritului Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, care a făcut câteva mărturisiri despre cel care a fost scriitor, predicator şi sfătuitor în obştea păstorită de sfinţia sa: „Având de la Dumnezeu şi darul cuvântului, dar stând în umbra stareţului său, vrednicul de pomenire părintele nostru Cleopa, nu îndrăznea să ţină cuvânt de învăţătură credincioşilor, până când, părintele Cleopa, cunoscând darul pe care îl avea părintele Ioanichie, la o Sfântă Liturghie, deschizând Uşile Împărăteşti, l-a scos forţat în faţa poporului, spunând: «Iubiţi credincioşi, astăzi o să vă predice părintele Ioanichie». Şi de atunci nu a încetat să reverse peste cei care îl ascultau din darul pe care-l primise de la Dumnezeu. Cei care l-au auzit predicând puteau să sesizeze că, deşi de multe ori cuvântul său era aspru, totuşi avea o sensibilitate aparte a inimii, care-i aducea lacrimi în ochi şi pentru câteva clipe îşi oprea cuvântul spre a-şi struni plânsul care era gata să izbucnească“. Părintele stareţ al Mănăstirii Sihăstria a mai subliniat faptul că părintele Ioanichie este, în prezent, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori bisericeşti din ţara noastră şi nu numai, scrierile sale fiind traduse în greacă, engleză, franceză, italiană, sârbă, poloneză, maghiară şi chiar arabă şi chineză.

„Sunt ucenica părintelui de peste 25 de ani. Pot spune că de fiecare dată mă primea cu multă dragoste, ne strângea aşa pe toţi, cum îşi strânge cloşca puii sub aripi. Am fost bolnavă, el m-a scăpat. Am născut cu bine datorită rugăciunilor lui. Era primitor, iubitor şi foarte milostiv. Veneam de multe ori la el direct de la serviciu, din tura de noapte. Şi mă lua cum mă vedea: «Hai, soră Maria, treci aici şi te încălzeşte la sobă oleacă, odihneşte-te şi apoi ne spovedim». Mă dezlega de păcate şi mă împăca cu Hristos. Plecam ca un fulg. Se comporta foarte frumos şi atent şi avea grijă să mă împărtăşească atunci când eram vrednică. Era ca un tată. Să ştiţi că am aflat mai târziu de moartea sfinţiei sale şi nu am avut cu ce veni de la Bacău, dar am zis: «Părinte, ajută-mă, te rog, dacă e voia ta, să ajung să te conduc şi eu pe ultimul drum». Şi m-a auzit, vă spun, şi am găsit o maşină care m-a dus chiar până aici, la mănăstire. Am stat chiar lângă sicriul lui şi mi-am depănat aşa toată viaţa. Şi i-am spus tot, m-am spovedit pentru ultima oară“, a mărturisit printre suspine Maria Popa, 54 de ani, pensionară, fostă laborantă la o fabrică de hârtie din Bacău.

„Am auzit de la alţii că a fost un părinte mare şi am citit şi câteva dintre cărţile lui. Acum am venit să-l rog să mă pomenească şi pe mine, când va ajunge lângă tronul lui Dumnezeu“. Diana Tătărăscu, studentă, Bacău.