Pocăința înviază sufletul din moartea spirituală

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a săvârșit ieri, 24 februarie, Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală, împreună cu Preasfințiții Episcopi-vicari patriarhali Varlaam Ploieșteanul și Ieronim Sinaitul. În cuvântul de învățătură rostit după citirea pericopei evanghelice a Duminicii a 34-a după Rusalii, Patriarhul României a tâlcuit înțelesurile ce se desprind din pilda întoarcerii fiului risipitor.

Biserica Ortodoxă a rânduit ca în cea de-a doua duminică a perioadei Triodului să se citească fragmentul evanghelic de la Luca (15, 11-32), în care este relatată parabola fiului risipitor.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat faptul că Evanghelia Întoarcerii Fiului risipitor ne arată Taina Spovedaniei ca taină a împăcării omului cu Dumnezeu: „Conți­nutul acestei Evanghelii se poate rezuma astfel: Prin pocăință înviază sufletul din moartea spirituală. Evanghelia de astăzi are drept conținut o pildă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos și relatată de Sfântul Evanghelist Luca. Această pildă ne descoperă trei mari adevăruri: în primul rând, ea ne arată puterea pocăinței sincere a omului păcătos. În al doilea rând, ne arată frumusețea iubirii milostive și iertătoare a lui Dumnezeu. În al treilea rând, ne arată marea bucurie a celui care s-a pocăit și a primit iertarea păcatelor”, a spus Preafericirea Sa.

Cei doi fii din pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos o prezintă ucenicilor Săi reprezintă două atitudini față de Dumnezeu: „Fiul cel mare, statornic, care rămâne tot timpul în casa tatălui său, reprezintă pe omul ascultător de Dumnezeu. Fiul cel mic, care la un moment dat cere partea sa de avere și pleacă într-o țară îndepărtată, reprezintă pe omul care dorește să facă experiența libertății sale ca înstrăinare, îndepărtare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul credincios, fidel, iar fiul cel mic reprezintă pe cel care arată de fapt dorința unei libertăți departe de Dumnezeu, libertatea vieții dezordonate a omului pătimaș. Ca atare, vedem aceste două atitudini la doi oameni diferiți. Se poate întâmpla, însă, ca în viața aceluiași om să existe cele două atitudini: oameni care la început au fost credincioși, ascultători, evlavioși, iar cu timpul s-au rătăcit, s-au îndepărtat de Dumnezeu, ca să facă experiența libertății prin înstrăinare de Dumnezeu și neascultare de El, o libertate a omului pătimaș, care crede că prin această viață plină de patimi egoiste el arată maturitate”, a arătat Patriarhul României.

Patimile egoiste îl scot pe om din firescul vieții

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit și despre atitudinea tatălui din parabolă față de fiii săi, cărora le respectă libertatea chiar și atunci când este potrivnică voii sale. Exemplul acesta este o paradigmă pentru iubirea pe care Dumnezeu o arată oamenilor, îngăduindu-le să se îndepărteze de El și așteptându-le întoarcerea din proprie voință: „În mod deosebit, ne impresionează faptul că tatăl celor doi fii este atât de generos încât îndată ce fiul mai mic a cerut partea de avere, i-a dat-o. Și l-a lăsat să plece într-o țară îndepărtată. Aici vedem că Dumnezeu respectă libertatea omului chiar și atunci când libertatea aceasta poate deveni potrivnică voii lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea omului de a fi aproape de El sau de a se îndepărta de El, respectă libertatea omului de a împlini sau nu voia Lui. Fiul cel tânăr arată această dramă a libertății omului care dorește să-și ia partea de avere și să o cheltuiască fără nici o îndrumare, fără nici un sfat”. Tot din această pericopă vedem și înțelepciunea lui Dumnezeu, Care îi oferă omului prilejul de a se întoarce: „Atunci când constată că libertatea omului a devenit irațională, pătimașă și autodistructivă, că îl duce pe om la pierzare, El intervine, adesea în mod neașteptat, nu în mod direct, ci prin împrejurări materiale exterioare, care îl determină pe omul păcătos la o schimbare spirituală interioară. Această înțelepciune a lui Dumnezeu este prezentată în Evanghelie prin faptul că, ajuns într-o țară îndepărtată, după ce a cheltuit toată averea sa, tânărul liber și pătimaș se află într-o stare foarte jalnică. Din rob al patimilor trupești, a devenit și rob al sărăciei materiale. În țara aceea îndepărtată, la un moment dat s-a făcut foamete mare, probabil ca rezultat al unei secete mari. Cine a comandat seceta aceasta? De ce a venit seceta aceasta atât de mare în țara îndepărtată în care se afla fiul risipitor? Cine a îngăduit această stare de foamete mare? Evanghelia nu ne spune. Dar ea ne arată că, din cauza acestei sărăcii mari, fiul risipitor, nemaiavând cu ce să trăiască biologic și aflându-se la limita vieții, s-a alipit de unul dintre locuitorii acelei țări îndepărtate în care populația trecea prin foamete mare, și a fost trimis să pască porcii”. Copleșit de sărăcia materială, tânărul a conștientizat și sărăcia spirituală în care se afla: „Într-un moment de conștientizare a stării sale decăzute, aproape de moartea fizică, după ce a ajuns într-o moarte spirituală cumplită, de rupere a comuniunii de iubire cu tatăl său, îndepărtându-se și înstrăinându-se de el, și-a venit în sine – spune Evanghelia –, o altă traducere spunea că și-a venit în fire. Cu alte cuvinte, păcatul, patimile egoiste, îl scot pe om din fire, din firescul vieții și din sinea lui”, a spus Preafericirea Sa.

Persoana este mai importantă decât toate averile

Ridicarea omului începe din momentul conștientizării decăderii morale și materiale în care se află: „Situația de limită a existenței sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreț și risipitor de odinioară să-și schimbe modul de a gândi și de a fi. Sărăcia, foametea cea mare din țara îndepărtată au lucrat din exterior asupra interiorului său și l-au determinat să-și schimbe modul de a gândi și de a fi. Aceasta este pocăința. În acest moment, când tânărul devine conștient că se află pe un drum greșit, nu al libertății, ci al robiei – pentru că din rob al patimilor egoiste devine și rob al sărăciei, începe ridicarea lui”. Tot din această parabolă învățăm că de îndată ce a pornit pe drumul întoarcerii prin pocăință omul nu mai este singur, ci împreună cu Dumnezeu, Care, ca un Părinte iubitor, nu-l așteaptă pe om să ajungă înapoi la El, ci iese de departe în întâmpinarea lui: „Nu l-a așteptat să bată la ușă, ci când a văzut că fiul risipitor face primii pași spre el ca să ceară iertare, tatăl a ieșit în întâmpinarea lui. Aceasta ne arată că atunci când Dumnezeu-Tatăl vede că un păcătos vrea să se întoarcă la El, iese în întâmpinarea lui și îl primește cu iubire părintească, milostivă și iertătoare. Când a ajuns aproape de tatăl său, fiul a zis: «Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău». Nu a mai apucat să zică: «Fă-mă ca pe unul din argații tăi» - ultima frază pe care și-a programat-o, deoarece tatăl l-a îmbrățișat, l-a sărutat și prin acest gest nu a mai fost nevoie să ceară să fie numit ca unul dintre argați. Aici vedem iubirea milostivă a lui Dumnezeu-Tatăl, iubire care copleșește dreptatea. Tatăl nu i-a cerut un inventar al bunurilor risipite, al averilor cheltuite, ci mai presus de orice calcul de ordin material, tatăl s-a bucurat, pentru că persoana este mai importantă decât toate averile materiale din lumea aceasta”, a subliniat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Așezarea Duminicii Întoarcerii Fiului risipitor în perioada Triodului, ca pregătire pentru urcușul lăuntric din Postul Sfintelor Paști, este un îndemn și o chemare a Bisericii la rugăciune smerită, pocăință sinceră și milostenie generoasă, pentru a putea primi bucuria cea mare a Învierii Domnului.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale, la slujba Utreniei, și de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române, la Sfânta Liturghie.