Pomenirea conducătorilor statului la slujbele liturgice ortodoxe

Pe 16 noiembrie 2014, poporul ro­mân a ales prin vot li­ber şi secret pe noul preşedinte al României, în persoana profesorului Klaus Iohannis, care îşi va începe mandatul de 5 ani la data de 21 decembrie 2014, când va depune jurământul. Alegerea sa în aceas­tă demnitate a fost confirmată de forurile legale competente. Preşedintele nou ales este creştin de confesiune evan­ghe­lică-luterană şi de cetăţenie română. Întrucât cetăţenii ro­mâni sunt, în majoritatea lor, creştini de confesiune ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă Română pomeneşte conducerea ţării în cul­tul ei, s-a pus întrebarea da­că noul preşedinte, de confesi­u­ne protestantă (evanghelică-lu­te­rană), va fi pomenit la slujbele ortodoxe şi în ce mod.

Conform rânduielilor sale tradiţionale vechi, Biserica Ortodoxă Română va pomeni şi pe noul preşedinte al României la slujbele divine, aşa cum a făcut-o Biserica noastră întotdeauna, indiferent dacă cel po­menit este creştin ortodox sau de altă credinţă. Biserica creş­tină apostolică universală s-a rugat pentru conducătorii de stat chiar şi când aceştia erau împăraţi romani păgâni sau politeişti, deci necreştini, care persecutau Biserica. Când împărat roman a devenit Constantin cel Mare (306-337), acesta s-a convertit la creştinism, fiind astfel primul împărat roman creştin. El a dat libertate creştinilor şi a sprijinit Biserica în activitatea ei pastorală şi misionară în socie­tate.

Problema pomenirii condu­cerii de stat în cadrul sfintelor slujbe trebuie privită în contextul mai larg al sensului şi legi­timităţii rugăciunilor pentru autorităţile de stat în cultul Bisericii. În această privinţă trebuie să precizăm că aceste rugăciuni şi pomeniri ale auto­rităţii de stat nu sunt ceva străin de cultul creştin şi nu sunt nici de dată recentă sau o adaptare contextuală, ci provin din tradiţia cultului creştin apostolic. Prin ele s-a dat expresie atitudinii Bisericii faţă de societate şi autoritatea de stat. Ele exprimau cererile de mijlocire spirituală pe care Biserica le-a săvârşit în toate timpurile şi pentru toţi oamenii. Ele au la bază îndemnul scripturistic adresat de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu“ (Romani 13, 1-7) şi îndemnul adresat de acelaşi Apostol Episcopului Timotei din Efes: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, ru­gă­ciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru conducători şi pentru cei care sunt în înalte dregătorii“ (I Timotei 2, 1-4). În virtutea acestui îndemn, Biserica a făcut rugăciuni pentru autorităţile de stat în primele veacuri după Hristos, chiar dacă împăraţii romani erau păgâni şi persecutori. Din sec. al IV-lea, când împăratul a devenit creştin, el a fost pomenit pe nume la slujbe, nu numai pentru că deţinea puterea politică seculară sau lumească, dar şi pentru că era considerat slujitor al poporului şi apărător al credinţei creştine, după ungerea (confirmarea) sa liturgică în funcţie de către căpetenia bise­ricească. În virtutea acestei practici, Biserica Ortodoxă Română a pomenit nominal la slujbe pe toţi domnitorii români creştini ortodocşi şi pe regii României (catolici sau ortodocşi) din perioada 1866-1947, ei fiind asimilaţi cu împăraţii creştini ai Bizanţului. După 1947, pome­nirea conducerii de stat nu s-a mai făcut nominal, ci folosind o formulă generală de „condu­că­torii ţării“, care cuprinde întreaga conducere centrală a ţării (preşedinte, parlament, guvern). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, indiferent de perioadele sau momentele de armonie sau tensiune dintre Biserică şi Stat, Biserica nu a încetat niciodată să se roage pentru conducătorii statului, deoarece conducătorii unui popor au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi sinceri şi drepţi, patrioţi şi milostivi. Rugăciunile pentru autorităţi nu s-au impus din afară şi nu au constituit un mijloc de adaptare, de oportunitate a Bisericii creştine, ci prin aceste rugăciuni ea a recunoscut statul şi condu­cerea de stat ca fiind o realitate îngăduită de Dumnezeu. Biserica s-a rugat pentru conducătorii statului totdeauna, indiferent de numele sau credinţa religioasă pe care au avut-o aceştia, şi pentru că toţi oamenii care ocupă funcţii de mare responsabilitate în viaţa poporului au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a promova adevărul, dreptatea şi demnitatea umană în societate, dacă au şi cultivă conştiinţa respon­sabilităţii.

Aşadar, rugăciunile pentru conducătorii unei ţări au la bază o temeinică argumentare scripturistică şi patristică, ele exprimând o atitudine spirituală şi pastorală a Bisericii, nu una politică sau partizană. În acest sens, Episcopul Vasile Coman al Oradiei scria în anul 1983: „Creştinii se roagă pentru stăpânire nu din frică sau din linguşire, nici pentru vrednicia stăpânitorilor, ci din convingerea că stăpânirea (n.n., res­ponsabilitatea conducerii) este rânduită de Dumnezeu“1. În concluzie, deşi conducerea de stat este temporară şi schimbătoare, Biserica a rămas totuşi constantă în tradiţia ei apostolică de a se ruga pentru conducătorii statului, pentru binele poporului.

Notă:

1 Episcopul Vasile Coman al Oradiei, Scrisori de teologie liturgică şi pastorală, Oradea, 1983, p. 57.