Povestea unui drum „iniţiatic“

Citind cartea intitulată Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, publicată la Editura „Paralela 45“ în anul 2007, înţelegem că evoluţia autorului ei, a preotului şi poetului Ioan Pintea, în perioada formării sale, n-a fost scutită de momente de criză, unele de un puternic dramatism.

Dar, probabil că altfel nici nu se poate în astfel de situaţii când cel care „bate la poarta vieţii“ este însufleţit de doruri şi visuri înalte. Pentru a-şi crea calea de acces către atingerea visurilor sale, el trebuie să se desprindă din drumul obişnuit al vieţii pe care merg cei mai mulţi din generaţia sa, iar pentru aceasta va avea de înfruntat forţe ce i se opun, unele dintre acestea venind din chiar adâncurile propriei fiinţe. Este ca un parcurs iniţiatic, cu probe şi încercări, pe care neofitul trebuie să le treacă pentru a ajunge la statutul de iniţiat.

Şi, aşa cum se vede din cartea la care m-am referit, evoluţia lui Ioan Pintea a fost ascendentă, căci încet, încet el răzbate la lumină.

E greu, probabil, chiar şi pentru autorul în cauză, a discerne cât este merit personal în această, până la urmă, fericită evoluţie şi cât este destin, soartă bună.

Şi Ioan Pintea asta a făcut, a optat, în deplină libertate a spiritului, pentru o anumită cale a vieţii. În timp ce majoritatea tinerilor de vârsta lui îşi făcea idealuri, poate cu o pondere mai mare sau mai mică de pragmatism, liceanul Ioan Pintea a ales calea poeziei şi a căutării lui Dumnezeu.

Sigur că, prea tânăr fiind şi prea lipsit de experienţa vieţii, această opţiune nu s-a produs chiar uşor. A fost un moment de criză când liceanul Ioan Pintea fuge de la şcoală, pentru a se refugia într-o mănăstire. Oameni cu scaun la cap însă au intervenit şi au acţionat cum trebuie. El a fost readus la şcoală, dar opţiunea fusese deja făcută.

Au urmat, după un timp, ceea ce autorul numeşte „întâlnirile remarcabile“ de care a avut parte: D. Stăniloae, V. Anania şi alţii, dar, mai ales, N. Steinhardt. Toţi, şi în cea mai mare măsură N. Steinhardt, l-au ajutat într-un fel sau altul să se „limpezească“, să iasă din acea „discernere“ în care se găsea. A avut norocul să-i întâlnească pentru că i-a căutat, şi i-a căutat pentru că, desigur, îi găsise deja (atunci, în acel moment important, când opţiunea pentru o anumită cale a vieţii sale s-a produs).

După un alt moment, se pare şi el încărcat cu o anumită doză de dramatism, acela în care a trebuit s-o cucerească pe Violeta (colega de liceu care i-a devenit soţie), viaţa lui Ioan Pintea s-a aşezat pe un făgaş mai liniştit. Acum (în vremea despre care este vorba în carte), preotul din Chintelnic (jud. Bistriţa-Năsăud) îşi duce viaţa împreună cu enoriaşii săi şi, tot împreună cu ei, realizează, după cum ne povesteşte, lucruri bune şi frumoase pentru biserică, pentru parohie, pentru întreaga comunitate.

Stă adesea sub părul bătrân din curtea casei parohiale şi citeşte cărţi, îşi pregăteşte predica de duminică sau scrie versuri, însemnări în caietul parohial.

Citind cărţi bune, ziditoare de suflet, meditând la cele citite şi dând acestor meditaţii o frumoasă haină a cuvântului prin „însemnările“ pe care le scrie, Ioan Pintea „se construieşte“ în ultimă instanţă pe sine şi realizează cu succes „cumulul de soartă bună“. Şi, dacă acceptăm ca un adevăr formularea lui Blaise Pascal că „omul este ceea ce gândeşte“, înţelegem că în felul acesta el se menţine într-o zonă ontologică înaltă, aceea a gândurilor profunde şi a simţirilor alese, nu pentru a se rupe de realitate, ci, dimpotrivă, pentru a fi mai bun, mai eficient în misiunea pe care şi-a ales-o.

Aşa se explică faptul că, la un moment dat, prim-curatorul Ciogolea, după ce îi explică de ce e bine ca arătura să se facă din toamnă, spune: „Nu te superi domâ părinte; daâ pentru noi eşti ca şi copilul nostru“. Şi Ioan Pintea încheie relatarea acestei secvenţe din viaţa lui de preot de ţară comentând: „Toate distincţiile, toate onorurile şi absolut toate recunoaşterile şi diplomele primite din partea mai marilor mei mă lasă rece. Prim-curatorul îmi spune toate acestea acum, primăvara devreme, când Nelu Dan de pe Podirei a intrat cu plugul în grădina casei parohiale.

Nu există cinste mai mare pentru un preot decât aceasta: să-i spună enoriaşii lui că e... copilul lor! Amin“.