Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Pregătirea tinerilor pentru preoţie

Pregătirea tinerilor pentru preoţie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Adrian Drăgușin - 27 Iulie 2014

Pentru că şcolile teologice din ţară şi-au ales noii elevi sau studenţi ce sunt viitori candidaţi la preoţie, este necesar a vorbi despre Sfânta Taină care uneşte cerul cu pământul. Frumuseţea preoţiei vine de la întemeietorul ei, „Dumnezeul cerului şi al pământului“, Cel care a rânduit aşezarea unor persoane alese ca mijlocitori între El şi oile Sale cele cuvântătoare. Preoţia este în acelaşi timp şi o responsabilitate mare, de care toţi candidaţii trebuie să fie conştienţi.

„Preotul e un generos; el e un făcător de bine, dacă se poate spune aşa despre profesie. Preoţia nu e o profesiune, dar a fi de profesie făcător de bine e un act de dăruire“, spunea pe bună dreptate vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Preoţia începe în cer, pentru că Mântuitorul spune: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ (Ioan XV, 16). Preoţia se prelungeşte pe pământ în persoane alese. Pentru ca acele persoane să primească harul preoţiei este necesară vocaţia, acel sentiment lăuntric şi tainic despre care se vorbeşte încă de la începutul drumului spre hirotonie. Vocaţia trebuie verificată de duhovnic sau de profesori, după cum spunea profesorul de teologie Spiridon Cândea: „Recomandaţi pot fi deci numai tinerii aceia care dintr-o poruncă lăuntrică a lor au mers împreună cu preotul sau singuri şi au cercetat pe bolnavii parohiei, care au căutat într-o formă oarecare să ajute pe săracii satului, care s-au simţit bine să fie aproape de preot când acesta a făcut anumite slujbe în biserică sau prin casele credincioşilor“.

Pregătirea, încă din familie

Nu putem vorbi despre pregătirea viitorului preot fără a evidenţia rolul esenţial al familiei din care acesta provine. Familia este mediul în care viitorul preot îşi petrece cea mai mare parte din viaţă şi rareori s-au văzut preoţi buni provenind din familii dezorganizate. Rolul mamei pe tot parcursul vieţii este unul crucial căci, începând de la primele rugăciuni şi terminând cu hirotonia, ea este cea care îşi sprijină fiul în mod necondiţionat. Mamele şi bunicile unor mari sfinţi ca Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur sunt exemple edificatoare în acest sens.

De asemenea, un rol covârşitor îl are părintele duhovnicesc, omul care prin exemplul său, prin sfaturile şi experienţa sa ajută la formarea tânărului teolog. Adeseori, preoţi devotaţi, luând pe lângă ei tineri iubitori de cele sfinte, i-au format prin participare la sfintele slujbe, prin Spovedanie, Împărtăşanie şi neîncetată sfătuire, dar mai ales prin exemplul personal, şi au pus bazele atât unei culturi duhovniceşti, cât şi unui profund ataşament faţă de cele sfinte. Sigur că acest lucru nu este deloc uşor şi presupune dăruire şi sacrificiu. „Cine este cel ce crede că poate plăsmui într-o singură zi, ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus şi, ca să spun ce e mai mare, pe cel care va fi dumnezeu şi va face pe oameni dumnezei?“ - se întreba Sfântul Grigorie de Nazianz.

Ar fi de prisos să adăugăm faptul că tânărul candidat la preoţie trebuie să fie un om al rugăciunii, iubitor de post şi de faptele cele bune, conform zicalei „cine se pregăteşte este deja“. Pregătirea, astfel începută, se desăvârşeşte în şcoala teologică, unde absolut toţi factorii implicaţi ar trebui să-şi dea concursul nemijlocit la desăvârşirea ei.

„Îngerii care liturghisesc jos pe pământ“

Odată dovedite calităţile sale intelectuale şi după încheierea perioadei de studii, candidatul se prezintă înaintea episcopului pentru punerea-mâinilor, pentru primirea Tainei Preoţiei. Despre acest moment, Sfântul Simeon, Episcopul Tesalonicului, spunea: „Prin Taina Preoţiei, preotul devine însuşi serafimul care vede direct tainele lui Dumnezeu, se apropie de ele, se face părtaş lor, le deţine şi le săvârşeşte, căci noi suntem deţinători ai tainelor lui Dumnezeu. Prin Taina Preoţiei noi am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu şi organe prin care alţii sunt puşi în legătură cu Creatorul, am devenit cale şi povăţuitori altora, spre lumina cea adevărată. Prin Taina Preoţiei am devenit heruvimi care văd pe Cel ce vede toate şi purtători de foc care ţin cărbunele cel viu. Prin Taina preoţiei noi suntem tronul pe care se odihneşte Cel ce este pretutindeni şi veşnic neobosit. Prin Taina Preoţiei noi suntem îngerii care liturghisesc jos pe pământ liturghia pe care îngerii o slujesc în ceruri“.

Atât episcopul care hirotoneşte, cât şi candidatul poartă pe umerii lor o înaltă răspundere pentru preoţie. Momentul hirotoniei, perceput de toţi cei implicaţi cu maximă intensitate, este totodată şi momentul primului contact dintre preot şi enoriaşii săi. Preotul este pentru credincioşi omul lui Dumnezeu, rânduit anume ca prin slujbe, prin rugăciuni şi prin povăţuiri să ajute la mântuirea fiecăruia.

Îndatoririle preotului în parohie

Modul în care este receptat în parohie depinde în mare măsură de el însuşi, dar şi de concepţiile de viaţă ale enoriaşilor. Prima datorie a preotului în parohie este să aibă şi să păstreze legături duhovniceşti cu toţi credincioşii săi. Preotul este nevoit să-şi argumenteze mereu poziţia sa în comunitate, iar de multe ori argumentele nu îi sunt luate în seamă. În viziunea multora, preotul a ajuns să fie un fel de funcţionar public bisericesc, dator să presteze activitatea la program, şi nimic mai mult. În multe cazuri, enoriaşii nu mai văd în preot o sursă de har şi de binecuvântare, ci doar un om care îşi asigură un trai decent din veniturile Bisericii, asupra lui planând mereu şi invariabil tot felul de suspiciuni. O influenţă deosebit de nefastă asupra vieţii religioase din parohie o au materialismul şi secularismul lumii contemporane, care îndepărtează mereu şi constant pe credincioşi de păstorul lor de suflete.

În faţa acestor realităţi, preotul trebuie să dea dovadă de tact pastoral şi de o viaţă duhovnicească aleasă. „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi, pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger, sau un arhanghel, sau o alta putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea, preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer printre puterile îngereşti“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Virtuţile preotului

Mântuitorul le-a adresat Apostolilor, şi prin ei preoţilor, cuvintele: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se strică, de nimic nu mai este bună, fără numai de aruncat afară, ca să fie călcată de oameni“ (Mt 5, 13). Una dintre virtuţile esenţiale ale unui bun preot este cumpătarea sau dreapta socoteală. Fără cumpătare, preotul poate ajunge la abuzuri condamnabile, la păcate care smintesc pe credincioşi şi le pierd sufletele. Astfel se ajunge la preotul iubitor de mâncăruri şi băuturi, la cel iubitor de slavă deşartă, păcate de care auzim din ce în ce mai des în zilele noastre.

Avertizând pe preot asupra pericolului ce îl paşte, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că adesea există multe ispite ce pot să-l îndepărteze pe slujitorul Sfântului Altar de la viaţa sa castă şi morală, lucruri care „sunt în stare să tulbure sufletul dacă nu ajunge ca de piatră prin asprimea castităţii“. Preotul căsătorit este ajutat în lupta cu aceste pericole de soţia sa, căsătoria având aceasta ca unul dintre scopuri. Trebuie să ştim că dintotdeauna preoteasa a fost apreciată de popor într-un chip aparte, ca model de soţie, creştină şi mamă. Ea a fost cea care s-a aplecat mai cu precădere către enoriaşe în momentele lor de tulburare şi ispită, sfătuindu-le şi povăţuindu-le. Ea a fost reazem soţului în momente de tulburare şi ispită şi, nu de puţine ori, ea a ştiut să aducă liniştea în familia preotului.

Preotul nu trebuie să fie iubitor de argint. Arghilofilia desfigurează chipul păstorului de suflet.

Această patimă abate pe preot cu totul de la slujirea sa sacerdotală, determinându-l să urmărească alte căi şi alte scopuri, transformând întreg cultul divin într-o sursă de venit. Un astfel de preot îi va exploata pe credincioşii săi, va pretinde mai mult decât se oferă de către ei, va urmări întotdeauna beneficiul material, lucru pe care credincioşii îl vor sancţiona neîndurător. Aceasta este abaterea ce li se reproşează celor mai mulţi dintre preoţi, uneori pe drept, alteori pe nedrept. Cumpătarea preotului trebuie neapărat să se manifeste în toate aspectele vieţii sale: în vorbe, în mâncare şi băutură, în îmbrăcăminte, în toate acestea dovedindu-se un om echilibrat.

Trebuie să amintim şi faptul că având credincioşi intelectuali, preotul nu mai poate rămâne la nivelul unei pregătiri elementare, ci trebuie să îşi însuşească o pregătire generală, aşa încât să poată fi capabil să poarte discuţii pe orice temă fără a da dovadă de incultură şi reuşind astfel să îi câştige şi pe intelectuali pentru misiunea sa.

Ferirea de clevetire

În cele din urmă, amintim cei doi mari duşmani ai preotului: clevetirea şi slava deşartă. Aproape nu există preot care să nu fie acuzat şi judecat pentru ceva în parohia sa. Judecata aceasta se manifestă în trei direcţii: de la enoriaşi către preot, de la preot către enoriaşi şi între preoţi.

Privind la această tristă realitate, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Toţi îl judecă pe preot, nu ca pe un om îmbrăcat cu trup şi el, cu fire omenească şi el, ci ca pe un înger, slobozit de orice slăbiciune omenească. Şi, după cum de un tiran toţi se tem şi-l linguşesc, câtă vreme are puterea în mână, pentru că nu-l pot doborî, dar când văd că lucrurile se întorc împotrivă, cei care erau prieteni cu puţin mai înainte leapădă respectul făţarnic ce i-l arătau şi ajung dintr-odată vrăjmaşi şi inamici; şi, pentru că îi cunosc bine toate scăderile şi păcatele lui, se năpustesc asupră-i şi îl alungă de la putere; tot aşa se întâmplă şi cu preoţii; cei care cu puţin mai înainte, pe când preotul era puternic, îl cinsteau şi îl slujeau, îndată ce îi găsesc o mică slăbiciune, se pregătesc cu înverşunare să îl alunge din scaun, nu numai ca pe un tiran, ci cu mai multă asprime decât pe un tiran“. Aşadar, preotul trebuie să fie pregătit mereu şi pentru astfel de situaţii, care pot fi depăşite prin rugăciune, viaţă curată şi bună înţelegere cu enoriaşii.

De prea multe ori creştinii sesizează la preoţii lor o anume distanţă între ceea ce zic şi ceea ce fac, între cuvânt şi faptă. De aceea, preotul este dator să îşi rânduiască viaţa după cele propovăduite la Sfântul Altar, pentru a evita orice fel de clevetire şi judecată din partea oamenilor.