„Prin participarea la slujbe, Îl aducem pe Dumnezeu în casele noastre“

Începutul existenţei noastre ca fiinţe conştiente create de Dumnezeu spre comuniune este realizat prin participarea noastră la harul Duhului Sfânt şi la slujbele Bisericii. Care este rolul Bisericii în viaţa şi în drumul nostru spre mântuire? Ce comportament trebuie să avem la sfintele slujbe? Cât de importantă este rugăciunea liturgică pentru viaţa noastră? Iată câteva întrebări la care ne răspunde Înalt Preasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.

Înalt Preasfinţia Voastră, cum poate fi caracterizată prezenţa Bisericii în viaţa noastră şi ce atitudine trebuie să dezvolte creştinul care îi trece pragul?

Mântuitorul Hristos prezintă în Sfânta Scriptură mai multe modele de oameni care vin la biserică. Pentru lămurirea întrebării dumneavoastră aş lua ca exemplu parabola vameşului şi fariseului. Situaţia cele două personaje subliniază comportamentul a două categorii de oameni care se prezintă înaintea noastră ca în două tablouri: într-unul este vameşul şi în celălalt fariseul. Amândoi vin la biserică să se roage. Fără îndoială biserica este centrul iubirii divine, locul în care Dumnezeu ne cheamă, spaţiul sacru în care Mântuitorul Hristos ne primeşte ca pe copiii Săi, lăcaşul de vizită la Dumnezeu şi masa la care suntem invitaţi la ospăţul ceresc. Aici, în sfânta biserică, se săvârşesc Sfintele Taine şi în chip special Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, centrul vieţii noastre duhovniceşti. Dar tot aici în biserică suntem aduşi de Dumnezeu ca să ne şi judecăm pe noi înşine sau să ne analizăm felul nostru de viaţă. Venind în faţa lui Dumnezeu, noi ne descoperim înaintea Celuia care ştie toate şi vede toate, dând la o parte vălul închipuirilor de sine şi arătând adevărata noastră stare sufletească. În felul acesta vedem prezenţa Bisericii în viaţa noastră şi simţirea pe care o avem atunci când trecem pragul sfântului lăcaş. Fireşte, dacă ar fi să ne raportăm la parabola Mântuitorului, ar trebui să fim asemenea vameşului care se ruga sincer şi sta cu luare aminte înaintea lui Dumnezeu, smerit şi cu inima frântă.

Care este specificul acestui spaţiu sacru şi cum aţi putea descrie importanţa prezenţei sale în viaţa noastră?

Cei care vin la sfânta biserică au încrederea că, în acest loc sfânt şi binecuvântat, Îl pot găsi pe Dumnezeu, aşa cum arată psalmistul: "Închina-ne-vom la locul unde au stătut picioarele Tale". Deci, aici este Dumnezeu, pe Sfânta Masă este tronul Lui pe care se aşază şi stă permanent. El se pogoară în Sfântul Altar, prin Duhul Sfânt, atunci când se sfinţeşte biserica, peste Sfintele Daruri, în timpul Sfintei Liturghii, la chemarea preotului şi a credincioşilor. Datorită acestui fapt, în biserică totul este sfinţit şi sfânt, totul este binecuvântat. Atunci când credinciosul intră în biserică, trebuie să aibă conştiinţa sfinţeniei, conştiinţa tuturor lipsurilor sale sufleteşti, întrucât vine aici cu dorinţa după Dumnezeu, după lucrarea Duhului Sfânt şi cu necesitatea de a se curăţi de toată întinăciunea. De aceea, credinciosul, când merge să se roage în sfântul lăcaş, duce cu sine toate apăsările şi greutăţile sale, urmând ca după ce iese de acolo să fie mai liniştit şi mai curat sufleteşte. În felul acesta biserica este pentru el baia duhovnicească ce-i curăţeşte sufletul şi trupul de greutăţi şi de păcate.

"Credinţa noastră este legată de cult"

Cum aţi putea descrie din punct de vedere spiritual cele două atitudini pe care Mântuitorul le prezintă în parabola "Vameşului şi fariseului"?

Venirea la biserică poate fi pentru unii binecuvântată, iar pentru alţii îngreuiată. Oricine trebuie să ştie că, atunci când vine la biserică, intră într-un alt ritm al vieţii, într-un ritm liturgic. Prin urmare, este necesar să se ştie cum trebuie să se stea în sfântul lăcaş, când trebuie să se închine, când trebuie să sărute sfintele icoane, când trebuie să vină la altar, când trebuie să îngenunche. Toate aceste gesturi legate de viaţa liturgică a credinciosului sunt stabilite de Sfinţii Părinţi. Aşadar, fie că este slujba Vecerniei, fie Sfânta Liturghie, toate sunt socotite experienţe duhovniceşti ale

Bisericii. Sfântul Sava, de exemplu, şi alţii dinaintea lui au alcătuit aceste slujbe fiind asistaţi de Duhul Sfânt şi în prezenţa lui Dumnezeu. Deci, ei ştiau cum trebuie să stea omul în faţa lui Dumnezeu şi ce trebuie să spună atunci când se află în faţa lui Dumnezeu. Psalmii, cântările, semnul Sfintei Cruci, toate sunt de mare valoare în faţa lui Dumnezeu, toate ne mărturisesc credinţa: "Într-una Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică". Deci, credinţa noastră este legată de cult, de Sfânta Liturghie, de învăţătura noastră bisericească şi de toate slujbele din cadrul sfintei biserici.

Împreună lucrare în rugăciune

Se ştie că rugăciunea în comun sau rugăciunea liturgică este o caracteristică a cultului Bisericii noastre. Cum am putea face diferenţa dintre rugăciunea liturgică ca realitate eclesială şi rugăciunea particulară?

Rugăciunea în comun are marele avantaj că exprimă dorinţa Mântuitorului Iisus Hristos, care a spus: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu". Este adevărat că Dumnezeu este prezent în ori ce loc şi în ori ce timp, cum zice psalmistul: "În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează suflete al meu pe Domnul". Deci, dacă ne rugăm acasă, pe stradă sau în altă parte, rugăciunea este primită şi ascultată de Dumnezeu. Însă, cu toate acestea, locul cel mai sfânt rămâne totuşi biserica, spaţiul în care noi suntem împreună cu îngerii şi ne rugăm cu toţi drepţii şi cu toţi sfinţii. Aici rugăciunea noastră se împleteşte cu rugăciunea celor de lângă noi, păstrând un ritm duhovnicesc dat de Biserică prin Părinţii noştri. Ei se reuneau la ceasuri specifice, în biserică, în templu şi citeau psalmi şi se rugau, arătând prin acest fel de rugăciune că puterea duhovnicească este numai în comuniune. Să ne aducem aminte de momentul Pogorârii Duhului Sfânt, când toţi Apostolii erau adunaţi la un loc - primul indiciu, şi se rugau cu toţii într-un singur cuget, al doilea indiciu. Deci, a fi la un loc şi a avea un cuget înseamnă

să-ţi ridici mintea la ceruri, cum de altfel ne îndeamnă Sfânta Liturghie: "Sus să avem inimile!" Toate aceste îndemnuri ale preotului la Sfânta Liturghie nu sunt altceva decât o permanentă chemare, actualizare şi creştere a omului spre înălţimile de taină ale Împărăţiei cerurilor. Dumnezeu se bucură de oamenii care stau în asemenea momente în comuniune de rugăciune, şi, cum zice psalmistul, ca un Părinte se bucură când îşi vede casa plină de copii şi "nu se va teme, când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă". În alt loc, Scriptura zice despre cei ce sunt împreună: "cât de bine este şi cât e de frumos ca să fie fraţii în unire". Aşadar, noi avem nevoie să fim în biserică într-un singur cuget şi într-un singur gând şi într-o singură unitate, numai în felul acesta îl vom avea pe Dumnezeu în viaţa noastră şi vom fi în comuniune cu El.

Care ar fi energia care ne cheamă şi ne adună pe toţi laolaltă pentru a-l slăvi pe Dumnezeu?

Ştim cu toţii că Duhul Sfânt este Duhul comuniunii. El ne adună din toate locurile în care trăim, de pe văi şi din oraşe, şi ne cheamă la biserică. Răspunsul la chemarea lui Dumnezeu nu este numai un act al voinţei noastre, ci mai ales o consimţire interioară. În sufletul nostru şi în voinţa noastră se întâlnesc chemarea lui Dumnezeu şi dorul după cele sfinte, ambele fiind antrenate de Duhul Sfânt, care se roagă în noi cu suspine negrăite. Aşadar, prin rugăciune în biserică şi în Sfânta Liturghie suntem ca la Pogorârea Duhului Sfânt şi nu putem să ne săturăm vreodată de prezenţa Lui. Cei care încearcă să justifice absenţa de la biserică, chipurile că s-ar putea ruga mai mult acasă sau în altă parte, se înşală pentru că Dumnezeu lucrează numai în comuniune şi vrea ca în comuniune să se împărtăşească darurile sale.

"Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav"

Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de cei care, justificat sau mai puţin justificat, nu pot participa la Sfânta Liturghie?

La rugăciunea de la sfinţirea apei mici se spune că ne rugăm şi pentru aceia care "din binecuvântate pricini nu sunt aici", ceea ce înseamnă că, dacă avem o pricină binecuvântată, suntem binecuvântaţi chiar dacă nu suntem de faţă. Dar dacă nu avem decât o justificare, cum spuneam despre fariseul din templu care îşi argumentează virtuţile mai mult decât păcatele, atunci n-avem nici o îndreptăţire şi ne înşelăm amarnic. Propriu-zis, numai atunci când omul este bolnav şi nu poate să fie adus la slujbă, poate numai atunci, am putea spune că are o justificare. Cu toate acestea, în Sfânta Scriptură avem argumente foarte clare că şi bolnavii erau aduşi la biserică. Să ne amintim de minunea pe care Mântuitorul a săvârşit-o cu paraliticul care a fost pogorât prin tavanul casei, aşa că şi el a fost dus la biserică. În consecinţă, avem obligaţia ca noi, cei sănătoşi, să aducem şi pe cei bolnavi în casa lui Dumnezeu. Dacă ne gândim cu luare aminte, unde am putea să ne vindecăm rănile, dacă nu la biserică şi în comuniune? În acest sens, Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, arată foarte clar că: "rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav".

"Lipsa de la slujbele Bisericii nu este justificată"

Este foarte important ca preotul să stăruie în parohie să cheme pe credincioşi la sfintele slujbe, să-i îndemne şi să-i sfătuiască pentru că a pierde comuniunea cu Dumnezeu şi binecuvântarea unei Liturghii este un mare gol, atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru comunitate. Trebuie să ştim apoi că reîntorcându-ne acasă de la biserică vom fi încărcaţi ca nişte albine, purtând nectarul duhovnicesc al sfinţeniei pe care-l primim numai aici. De asemenea, prin participarea la sfintele slujbe Îl aducem pe Dumnezeu de la biserică în casele noastre şi pe tot parcursul săptămânii, chiar dacă de cele mai multe ori nu vedem şi nu suntem conştienţi, noi lăsăm o strălucire de lumină în jurul nostru, o dâră de mireasmă, iar casa în care stăm se binecuvintează şi se sfinţeşte tocmai pentru faptul că am fost la biserică. Dacă nu mergem la biserică, casa noastră rămâne goală, neprimitoare şi chiar blestemată, incapabilă să ne împlinească nevoile cotidiene.

Prin urmare, numai mergând la biserică şi participând cu luare aminte la sfintele slujbe, noi primim puterea lui Dumnezeu şi o păstrăm în casa şi viaţa noastră. Ne reîntoarcem iarăşi la biserică şi revenim acasă pentru a ne racorda la energia sfinţitoare a Duhului Sfânt, întocmai ca un bec care luminează numai dacă este branşat la sursa de lumină electrică. În sensul acesta biserica este cu adevărat centrul vieţii noastre.