Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Profesorii de azi despre profesorii de altădată

Profesorii de azi despre profesorii de altădată

Un articol de: Augustin Păunoiu - 24 Noi, 2011

Generaţii şi generaţii întregi de preoţi, de absolvenţi ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti îşi amintesc cu drag, cu respect, admiraţie şi recunoştinţă de cei care i-au format şi le-au dat o perspectivă asupra studiilor lor şi asupra vieţii: Profesorii. Nume mari, autori de cărţi, formatori de şcoală şi creatori de elită, profesorii acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior au reuşit nu doar să rămână scrişi cu litere de aur în istoria facultăţii, ci şi în inimile celor care le-au fost studenţi. Am strâns câteva evocări ale profesorilor de odinioară şi vă invităm să le citiţi, descoperind sau redescoperind ceva din spiritul şi personalitatea fiecăruia.

Pr. prof. dr. Vasile Răducă ne-a vorbit cu multă emoţie şi căldură despre profesorii de altădată, pe care i-a audiat la cursuri:

"Când am intrat în Seminarul Teologic în 1969, primii doi ani de studii i-am făcut în actuala clădire a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Încă mai erau în facultate profesorii de altădată, părintele Ioan G. Coman, părintele Liviu Stan, părintele Nicolae Balca, profesorul Nicolae Chiţescu, părinţii Nicolae Nicolaescu, Ene Branişte şi Emilian Vasilescu. Elev fiind, priveam la aceşti mari profesori, pentru noi oameni geniali, ieşind de la cursuri sau plecând din cancelarie spre sălile de clasă şi îi admiram în mod deosebit, pentru că simţeam că poartă în spatele lor, mai ales în capetele lor multă ştiinţă. Mergeau la studenţi cu genţile doldora de cărţi, iar noi îi urmăream cu privirea pe coridoarele facultăţii plini de admiraţie.

Cu unii dintre ei, mai târziu, am ajuns să mă cunosc mai bine. L-am cunoscut, spre exemplu, pe părintele I. G. Coman. Mai întâi am stat de vorbă cu dumnealui în ziua când a împlinit 70 de ani. Ţin minte că atunci mi-a dat un autograf pe "Patrologia" lui, urându-mi mult succes în viitor. L-am reîntâlnit după ani de zile la Biserica Hagiu din Bucureşti, după ce eu mă întorsesem din străinătate doctor în teologie, numit cântăreţ bisericesc.

Ne întâlneam uneori cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Stăteam de vorbă, era foarte frig, distinsa doamnă Irina Coman, fiica profesorului Petre Vintilescu, îl ajuta să scrie, cu mâinile îngheţate îi dactilografia manuscrisele, iar el, înfăşurat în pături peste picioare pentru că îi îngheţau picioarele de frigul care era în casă. Nu mai vedea cu un ochi, şi aşa, doar cu un ochi şi cu lupa citea şi scria textele patristice. În felul acesta i-au apărut primele trei volume din "Patrologie", lucrare care din păcate nu a fost dusă la bun sfârşit.

Tot după terminarea facultăţii am avut ocazia să-l cunosc pe părintele Dumitru Stăniloae. Nu l-am avut profesor, l-am audiat de câteva ori la cursurile de doctorat, după aceea s-a pensionat, iar mai târziu l-am cunoscut acasă, fiind încântat de modul în care teologhisea. Am stat de vorbă cu el la Mănăstirea Dealu, unde îmi petreceam verile şi unde el venea uneori.

Dar dintre cei din generaţia lor am avut privilegiul să-l am chiar profesor pe părintele Nicolae Balca în primii doi ani ai mei de facultate. Era doctor în filosofie din 1934, la Jenna, doctoratul şi-l dăduse cu profesorul Peter Peterssen. Începuse cariera universitară la Cluj, ulterior s-a titularizat pe Catedra de pedagogie creştină, omiletică şi catehetică la Bucureşti. Era un om de o vastă cultură, pasionat de fizică atomică. Niciodată nu îşi termina cursul pe care îl începea atunci când venea la ore, dar ne introducea într-un univers de cunoştinţe deosebite. Un tip senin, distrat, foarte optimist, dincolo de faptul că avea mari probleme de sănătate. Am făcut cu el Istoria pedagogiei în anul I şi Pedagogie generală în anul al II-lea. Am rămas cu foarte frumoase amintiri în ceea ce priveşte modalitatea de a asculta studenţii la examen, dar şi amintiri cu privire la lucruri care nu vizau direct disciplina sa. Simpatic, pur şi simplu prin felul lui de a fi şi de a discuta cu studenţii, nu l-am văzut niciodată supărat, încruntat. Făcea glume până şi pe seama sănătăţii lui şubrede. Avusese operaţii grele în spital şi ne-a spus nouă, studenţilor: "Am suferit acolo pentru ani mulţi pe care aş merita să-i îndur în iad".

Am avut parte pentru doar un semestru de profesorul Alexandru Elian. El face parte dintre oamenii pe care, până acum, i-am auzit vorbind cel mai frumos. Alături de părintele Sebastian Chilea, pe care l-am avut profesor la seminar. Diferenţa dintre ei era evidentă. Ultimul era un orator, profesor de teologie sistematică, foarte bun cunoscător al filosofiei neotomiste, iar primul era istoric. Fiecare însă avea stilul său, deosebit de frumos. Alexandru Elian prezenta cursurile şi parcă aveai impresia că vedeai aievea popoarele barbare şi armatele romane. Vorbea despre limesurile Imperiului ca şi cum ţi le desena prin aer. Era un om foarte precis, nu întârzia niciodată la curs, nici nu ţinea studenţii în timpul pauzelor.

L-am avut profesor şi pe părintele Ioan Rămureanu. Un om de o deosebită candoare şi puritate. I se îmbujorau obrajii atunci când avea impresia că făcuse o mică şi nevinovată glumă. Un om deosebit de conştiincios şi delicat.

Părintele profesor Nicolae Şerbănescu ne uimea cu precizia datelor şi a cunoaşterii documentelor istorice. Cursurile lui erau făcute mai degrabă pe documente decât pe baza lucrărilor altor mari istorici".

Pe Teodor M. Popescu îl audiau şi studenţii de la alte facultăţi

Figura lui Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari şi exemplari profesori ai facultăţii bucureştene de teologie ortodoxă, ne-a fost evocată de un alt mare profesor al aceleiaşi instituţii, prof. dr. Emilian Popescu. Iată ce amintiri ne-a depănat domnia sa:

"Convingerea mea este că profesorul Teodor M. Popescu este cel mai mare istoric pe care l-a avut România în privinţa Istoriei Bisericii Universale şi chiar în domenii colaterale, Patrologia, Istoria Dogmelor şi Istoria Bisericii Române, disciplină pe care le-a suplinit o bună perioadă de timp. Prin profilul lui ca profesor, prin pregătirea lui, prin scrierile şi atitudinile pe care le-a avut nu a fost depăşit şi cred că va trece o lungă perioadă de timp ca să fie egalat de cineva, nu depăşit. De ce? Pentru că el a fost în primul rând un un om foarte dotat nativ. A făcut Seminarul Central din Bucureşti între 1905 şi 1913 şi a terminat ca şef de promoţie. În fiecare an a avut numai calificativul 10 la toate materiile, încât la sfârşitul anului terminal i-au făcut o diplomă specială care să marcheze lucrul acesta. A fost un elev cu totul strălucit. A terminat seminarul într-o perioadă destul de grea. În 1913 se pregătea Primul Război Mondial. S-a înscris la facultate întâmpinând multe greutăţi financiare. A fost şef de promoţie şi la facultate, susţinând licenţa în faţa unei comisii din care făcea parte şi episcopul Vartolomeu Stănescu al Vâlcii, care era o personalitate culturală deosebită.

Imediat după terminarea facultăţii a obţinut mai multe burse de studiu la Atena, Leipzig, Strasbourg, Paris (Institutul Catolic şi la Ecole Pratique des Hautes Etudes).

O a doua caracteristică a personalităţii lui a fost aceea că darurile native pe care le-a avut le-a fructificat prin studii strălucite, atât la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cât şi la Atena, unde şi-a susţinut doctoratul în 1922.

În 1927 a devenit profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, până în 1958, când a fost dat afară, arestat şi închis până în 1963. Cunoştea foarte bine limbile greacă şi latină şi a tradus izvoarele greceşti privind încercările de unire, textele de la 1054. A tradus şi Noul Testament. Toate colecţiile de patrologie şi izvoare greceşti au fost cumpărate prin străduinţa lui. Dacă avem biblioteca aceasta foarte bine utilată până la al Doilea Război Mondial, o avem datorită profesorului Teodor M. Popescu. A înfiinţat prima revistă de teologie, "Raze de lumină", pentru studenţii de la teologie. A fost decan al facultăţii între 1942 şi 1946. Cursurile se ţineau la Universitate şi în aulă se adunau la prelegerile lui peste 200 de studenţi, nu numai de la teologie, ci şi studenţii care erau la facultăţile vecine nouă, Farmacia, Literele şi Istoria. Orele lui erau foarte documentate".

Părintele Galeriu nu le refuza studenţilor nici o întrebare

Personalitatea părintelui Constantin Galeriu a impresionat pe toată lumea, nu doar pe foştii studenţi, care au avut ocazia de a-l vedea şi auzi pe viu, dar şi pe cei care l-au cunoscut prin intermediul unor emisiuni televizate, ori care au participat la slujbele de la biserica unde era preot şi vorbea cu mult har.

Pr. prof. dr. Vasile Gordon, care i-a fost student, ne-a mărturisit:

"Când vorbim despre părintele Constantin Galeriu, ca profesor de teologie, trebuie să avem în vedere şi celelalte dimensiuni proeminente ale personalităţii Preacucerniciei Sale: predicator harismatic, slujitor impecabil, duhovnic răbdător şi înţelept, familist exemplar, om adevărat. Numai aşa se explică prestigiul de care s-a bucurat, deopotrivă, în rândurile studenţilor, ale credincioşilor de la parohie şi ale personalităţilor din cele mai diverse domenii ale culturii noastre.

Ca profesor, se manifesta mai ales prin formaţia sa de dogmatist. Cunoscător de excepţie al Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, deţinător al celor mai variate cunoştinţe din toate disciplinele teologice, la care se adăuga şi o solidă cultură laică, părintele Galeriu avea capacitatea să ofere studenţilor o paletă impresionantă de cunoştinţe la cursuri şi seminarii. Omiletica, Catehetica şi Pedagogia creştină, disciplină la care a predat din anul 1978 până în 1994, a avut profesori înaintaşi pe care părintele îi invoca adesea cu deplină admiraţie şi recunoştinţă: Badea Cireşeanu, Marin Ionescu, Grigorie Cristescu, Mihail Bulacu, Nicolae Balca.

Unul dintre aspectele pentru care studenţii l-au apreciat foarte mult era că niciodată n-a refuzat să răspundă întrebărilor ce i se adresau. Chiar dacă ora era uneori "compromisă", studenţii erau beneficiarii unor lămuriri pe care de multe ori alţi profesori refuzau să le dea, fie amânându-i pentru un ipotetic "altă dată", fie din neştiinţa răspunsului.

Dincolo de erudiţia impresionantă, disponibilitatea pentru dialog şi felul său duhovnicesc i-au determinat pe mulţi dintre absolvenţii merituoşi să-l aleagă îndrumător de doctorat. În anii din urmă, îşi amintea mereu de ucenicii doctoranzi şi-i pomenea cu drag. Caracteristica stilului didactic al părintelui era libertatea totală de lucru pe care o acorda ucenicului. Şi fiecare a folosit această libertate în felul în care a înţeles-o: unii impunându-şi o severă autoexigenţă, alţii lăsându-se luaţi de val. Rezultatele au fost şi sunt previzibile: cei din prima categorie, foarte apreciaţi în locurile unde slujesc; de la ceilalţi, răbdător cum îl ştim, credem că părintele aşteaptă încă să preţuiască, fie şi în ceasul al 11-lea, încrederea dăruită cu părinteasca sa generozitate".

Era o mare plăcere să participi la cursurile profesorului Ene Branişte

Pr. prof. dr. Nicolae Necula ni l-a descris cu bucurie şi nostalgie pe profesorul Ene Branişte:

"Greu de caracterizat sau de prins în puţine cuvinte o personalitate atât de mare ca preotul profesor Ene Branişte. Un om de studiu, de carte, care s-a identificat cu învăţământul teologic, Ene Branişte a fost unul din cele mai de seamă cadre universitare ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi apoi ale Institutului Teologic de mai târziu. Cred că a fost unul din cei mai bine pregătiţi profesori dintre toţi cei pe care i-am cunoscut în viaţa mea. Face parte din generaţia de aur a învăţământului teologic cu profesori renumiţi, dascăli care s-au dedicat întru totul studiului, cu activitate ştiinţifică extraordinară, cu vocaţie preoţească, dar mai ales didactică neîntrecută. Era o mare plăcere să participi la cursurile acestui profesor. L-am cunoscut la examenul de diplomă când eram în anul terminal la Seminarul din Buzău şi de atunci s-a legat o strânsă apropiere între mine şi profesorul Branişte care mi-a făgăduit că de mă voi ţine de carte şi voi face studii serioase mă va primi ca asistent al său.

În primul rând profesorul Branişte era de o ţinută demnă, impecabilă. Mi-l amintesc în reverendă gri sau neagră, cu brâu roşu. Era de o interioritate şi sobrietate deosebită. Avea o voce plăcută, tenorală, bine dozată, care totdeauna încânta. Vorbea frumos, literar, pentru o expresie folosea până la patru sau cinci variante.

Liturgica, asemenea Tipicului bisericesc, sunt discipline plictisitoare dacă nu ştii să le faci plăcute. Dacă predai doar rânduiala şi explicarea cultului, sec, nu atrăgeai. El atrăgea extraordinar prin prestanţa sa ştiinţifică care impunea. La examen avea un stil care aproape te înspăimânta. Subiectele erau scrise pe mai multe bilete, candidatul trăgea biletul, se aşeza în bancă şi pregătea subiectul, iar apoi, când îi venea rândul, se prezenta în faţa profesorului şi vorbea. Profesorul nu scotea nici un cuvânt, stătea şi se uita la tine prin ochelarii lui cu dioptrii mari. Nu zicea nimic, nici da, nici nu la ceea ce tu răspundeai. Nu ştiai dacă ai răspuns bine sau nu, doar la sfârşit îţi zicea un "mulţumesc" sau "e de ajuns", iar tu plecai şi el îţi trecea nota. Era destul de exigent, dar înţelegător în acelaşi timp. Cu un calm ieşit din comun făcea observaţiile care se impuneau lucrărilor de seminar întocmite de studenţi şi doctoranzi. De o minuţiozitate rar întâlnită, cu orice virgulă pusă la locul ei, fraza lui nu era una încărcată cu neologisme sau cuvinte pompoase, greu de înţeles, dar nici simpliste. Era o frază care curgea şi cărţile, studiile pe care le-a scris, întăresc din plin mărturia mea.

A fost pentru mine un adevărat părinte. Atâta înţelegere şi atâta omenie rar am întâlnit. Mă duceam acasă, ne primea frumos, ne invita la masă la sărbătorile mai importante. Ca profesor era o somitate. În primul rând a scris enorm de mult. Pe atunci nu se publicau cărţi, ci mai mult studii. Când a împlinit vârsta de 70 de ani, am făcut o prezentare a vieţii şi activităţii sale şi se adunaseră foarte multe studii de pastorală, liturgică, artă creştină, recenzii, reportaje, cronici ale evenimentelor importante din viaţa Bisericii. Un om cu preocupări multiple în spaţiul Catedrei de practică.

A plecat dintre noi lăsând amintirea frumoasă a unui desăvârşit dascăl de teologie. Sobru, elegant, pedant, apropiat de studenţi, extraordinar pregătit, un om de o probitate ştiinţifică incontestabilă. Nu găseai la el improvizaţii sau studii scrise ca să se afle în treabă, ci la el întâlneai muncă ştiinţifică şi întotdeauna pe specialitatea liturgicii. Rareori s-a abătut de la domeniul în care era specialist. A continuat cu pricepere pe marele său maestru, părintele Petre Vintilescu".

Profesorul Emilian Popescu, o conştiinţă eclesială misionară

"Alături de Teodor M. Popescu, Alexandru Elian, Virgil Cândea, domnul Emilian Popescu reprezintă laicatul ortodox român şi evlavios, ferm în credinţă şi deschis spre universalitate, pentru care ştiinţa universitară şi spiritualitatea eclesială se împletesc într-o cunună de lumină a lucrării misionare a Ortodoxiei în societate.

După ce a studiat teologia, filologia şi istoria în ţară (Bucureşti) şi străinătate (Berlin, Bonn, Köln, Munchën, Lyon şi Paris), domnul Emilian Popescu a devenit cercetător la Institutul de Arheologie al Academiei Române (1956-1978) şi apoi, din 1978, profesor de bizantinologie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, azi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Opera sa ştiinţifică scoate în evidenţă istoria originilor poporului român, cultura şi spiritualitatea unei populaţii daco-romane creştinate, începând mai ales cu ţinutul Dobrogei. Multiplele comunicări ştiinţifice despre creştinismul românesc din primul mileniu, făcute în ţară şi străinătate, chiar în timpul epocii de dictatură comunistă, erau în acelaşi timp şi multiple mărturii misionare într-o societate secularizată şi chiar ostilă credinţei (...)

Din smerenie şi teamă sfântă faţă de sublimitatea şi responsabilitatea Tainei Preoţiei, domnul Emilian Popescu nu acceptă să fie hirotonit, dar are o conştiinţă sacerdotală baptismală, aceea a preoţiei împărăteşti, universale a credincioşilor ortodocşi fervenţi iubitori de Hristos şi de Biserică, pe care o întâlnim de-a lungul istoriei la marii ctitori de biserici, de cultură şi de instituţii filantropice la Bizanţ şi în toate ţările ortodoxe, de la Constantin cel Mare şi mama sa, Sfânta Elena, la principii creştini viteji în a apăra şi generoşi în a ajuta Biserica; de la răzeşii harnici şi darnici pentru Biserică, până la profesorii creştini, teologi sau neteologi, rugători în interiorul Bisericii şi misionari în interiorul culturii şi vieţii sociale.

Conştiinţa eclesială laică a domnului profesor Emilian Popescu îmbină evlavia întâlnită la credincioşii simpli din popor cu evlavia şi responsabilitatea pe care le-a întâlnit în documente şi monumente ale marilor ctitori împăraţi şi dregători bizantini sau voievozi şi binefăcători români (...)

Este fascinant să vezi cum acrivia sau exigenţa profesorului de la catedră se continuă în participarea atentă, concentrată, serioasă a teologului mirean la viaţa liturgică, culturală şi misionară a Bisericii. Desigur, o notă în plus la onestitatea, verticalitatea şi seriozitatea academică a profesorului a fost dobândită prin studiile sale făcute în Germania şi Franţa, unde a avut profesori competenţi şi exigenţi. Iar un accent în plus la asceza şi evlavia liturgică a domnului Emilian Popescu s-a adăugat şi prin studiul spiritualităţii monastice ortodoxe ecumenice şi româneşti. Toate aceste frumoase îmbinări între ştiinţă şi spiritualitate au făcut să rodească, frumos şi folositor, o conştiinţă eclesială misionară pe care domnul profesor Emilian Popescu o arată în orice împrejurare." (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, din volumul "Omagiu Profesorului Emilian Popescu", colecţia din Studia Istorica et Theologica, Editura Trinitas, 2003)

Părintele Stăniloae, un mare dar

"Ca dascăl de teologie, părintele Dumitru Stăniloae pune bazele unei gândiri teologice reflexive, în care teologia îndeplineşte o funcţie de cultură totală şi mântuitoare, fiindcă este o expresie a cultului Bisericii. Părintele a venit cu un accent dogmatic pe persoană, pe iubire şi virtuţi, ne-a revelat frumuseţile smereniei şi delicateţea sfinţilor. De aceea considerăm că părintele a fost mare dar al lui Dumnezeu pentru facultatea noastră de teologie şi pentru întreaga Ortodoxie." (Pr. lect. dr. Gheorghe Holbea)