Programul de „angajare“ creştină al părintelui Teofil Părăian

Astăzi, 5 decembrie 2009, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus va avea loc slujba Parastasului la 40 de zile pentru părintele arhimandrit Teofil Părăian, trecut la Domnul în data de 29 octombrie 2009. Slujba va fi precedată de Sfânta Liturghie, care se va oficia de la ora 9:30 de către PS Andrei Făgărăşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. În continuare, de la ora 12:00, se va oficia slujba Parastasului la 40 de zile pentru părintele Teofil Părăian, slujbă la care va participa IPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, PS Andrei Făgărăşanul şi PS Paisie Lugojanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Părintele Teofil Părăian a fost considerat duhovnicul bucuriei creştine, omul speranţei şi al iubirii curate şi sincere. Din acest motiv, cuvintele sale rămân pentru toţi cei iubitori de mântuire un model de viaţă duhovnicească şi un program de angajare creştină.

De la părintele Arsenie Boca părintele Teofil a preluat recomandări de viaţă duhovnicească, precum: „nici abuzul, nici refuzul“ (referindu-se la cumpătarea conjugală); îndreptarul de viaţă (oxigen, glicogen, păstrarea hormonilor, somn, concepţie creştină de viaţă), dar şi afirmaţii de genul: „Cine face curte, nu face carte“, „Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie“. Referindu-se la moştenirea pe care părintele Arsenie i-a lăsat-o, în volumul autobiografic „Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine“, părintele Teofil spunea: „Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine. Şi asta e moştenirea mea de la părintele Arsenie“.

Ne-a lăsat frumoase ziceri duhovniceşti, pe care, amintindu-ni-le, îl vom simţi pe duhovnicul tinerilor aproape: „Ceea ce faci, te face! Omul devine ce realizează“, „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă“, „Gândiţi frumos!“, „Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă“.

Un cuvânt ce revenea adesea în experienţa părintelui Teofil era cel de „angajare“. El însuşi fusese un om al deplinei angajări, prin care a reuşit să depăşească barierele neputinţei trupeşti, şi de aceea solicita angajare la lucrare, osteneală şi nevoinţă duhovnicească. Sfinţia sa ne-a lăsat un adevărat program de implicare în viaţa creştină autentică. Esenţa acestuia o constituia dragostea faţă de Sfânta Biserică, manifestată prin participarea plină de trăire şi simţire la Sfânta Liturghie; rugăciunea de dimineaţă, de seară şi la masă; lecturarea, zilnic, a cel puţin două capitole din Noul Testament şi cugetarea asupra celor citite; lucrarea rugăciunii de toată vremea, pe care o considera o adevărată „respiraţie a sufletului“ şi „convorbire cu Părintele Ceresc“, precum şi prin postul ortodox, cale a apropierii de Dumnezeu.

Atunci când se referea la Sfânta Litughie, o considera o culme a rugăciunii şi recomanda participarea efectivă la fiecare sfântă slujbă. Ne cerea să fim nu martori pasivi, ci slujitori sau săvârşitori activi ai ei, în sensul că fiecare cuvânt sau gest sacramental să se imprime în sufletul nostru şi să îl schimbe în bine. Duhovnic al esenţelor, părintele Teofil ne sfătuia să depăşim formalismul şi legalismul, formulele prefabricate şi clişeele stereotipe şi să se descoperim raţiunea lăuntrică a fiecărui lucru şi cu atât mai mult a realităţilor vieţii creştine.

Despre rugăciune vorbea cu plăcere şi o lucra stăruitor. Îndemnurile sale au valoare antologică: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“ ori îndemnul filocalic „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea ta, ca atunci când Îl vei uita să Îşi aducă El aminte de tine“. Pentru sfinţia sa rugăciunea nu echivala cu o repetare mecanică a unor texte sau formulare creştine, ci presupunea simţirea prezenţei şi a lucrării lui Dumnezeu alături de noi. Rugăciunea neîncetată pe care o pretindea ucenicilor săi nu trebuie înţeleasă ca o simplă repetare continuă a unei formule de rugăciune, ci ca o stare, conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, conştiinţă care izvorăşte din preamărirea Lui. Părintele ne îndemna la o rugăciune vie, la împlinirea Evangheliei creştine.

Programul acesta de viaţă duhovnicească se baza pe cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, păstrate în mod deosebit în Sfintele Evanghelii. De aici şi recomandările părintelui de aprofundare a Scripturii. Fiind întrebat în legătură cu programul de lectură biblică, părintele spunea: „Eu recomand celor care se lasă îndrumaţi de mine să citească în fiecare zi două capitole din Noul Testament, începând cu Evanghelia de la Matei, continuând cu celelalte Evanghelii, şi apoi să citească încă o dată şi încă o dată, de trei ori Evangheliile una după alta, după aceea fiecare carte din Noul Testament să o citească de trei ori în parte, Faptele Apostolilor o dată, de două ori, de trei ori, Epistola către Romani o dată, de două, de trei ori şi aşa mai departe până la sfârşitul Noului Testament“. Insistenţa asupra importanţei lecturării şi meditării asupra cuvintelor scripturistice izvora din convingerea adâncă a părintelui că prin cuvintele Scripturii Hristos Se adresează fiecăruia dintre noi, luminându-ne viaţa şi arătându-ne calea.

La această sumă de fapte creştine se adaugă lucrarea postului, pe care părintele, în acord cu sublima credinţă creştină, nu îl înţelegea doar ca o înfrânare trupească, ci o reală părăsire a păcatului, după vechea zicere: „Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate“.

În gândirea şi trăirea părintelui Teofil întreaga osteneală duhovnicească, angajarea creştină trece prin mai multe etape, care sunt tot atâtea trepte ale bucuriei şi desăvârşirii. Fiecare a fost numită cu un cuvânt din limba greacă: Teopist - credincios lui Dumnezeu; Teodul - slujitor al lui Dumnezeu; Teognost - cunoscător al lui Dumnezeu; Teofil - iubitor al lui Dumnezeu; Macarie - „Fericitul“. Treptele acestei scări devin astfel, în tâlcuirea părintelui Teofil, credinţa, slujirea lui Dumnezeu, cunoaşterea Lui, iubirea Sa, toate acestea conducând spre adevărata şi nepieritoarea fericire.

Urcând treptele acestei scări duhovniceşti, părintele Teofil, precum sincer mărturisea, şi-a găsit în credinţa ortodoxă adevărata bucurie şi împlinire: „Am dus o viaţă frumoasă cu care mă pot prezenta în faţa lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Mă gândesc uneori: «Când va fi să mă prezint înaintea lui Dumnezeu, ce I-aş spune eu lui Dumnezeu?». Şi m-am gândit că ar putea zice Dumnezeu: «Ştii ceva? Pe tine tot aşa te las şi-n veşnicie». Şi eu aş zice: «Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie»! Şi m-am mai gândit aşa, că aş zice în faţa lui Dumnezeu: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul» şi «Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!»“.