„Răspândea lumina cunoştinţei, a înţelepciunii şi a iubirii“

Ierarhi, preoţi şi mii de credincioşi şi-au luat rămas-bun şi au înălţat rugăciuni către Dumnezeu pentru părintele Teofil Părăian, sâmbătă, 31 octombrie 2009, în mănăstirea sa de metanie, Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus. La această mănăstire, din 1953, părintele Teofil s-a rugat ani de-a rândul pentru neamul creştinesc, a spovedit zi şi noapte şi i-a binecuvântat pe toţi. Părintele Teofil Părăian a trecut la cele veşnice în noaptea de miercuri spre joi (29 octombrie), la Spitalul Militar din Cluj-Napoca, după o suferinţă de câteva luni.

Miile de credincioşi din întreg cuprinsul ţării au venit la Sâmbăta pentru a-l vedea, pentru ultima dată, pe părintele Teofil Părăian, dar, aşa cum spunea el, nu s-au despărţit de el: „Nu se poate să ne despartă Dumnezeu în lumea cealaltă dacă ne-a unit în lumea aceasta. Dacă ne-am simţit bine unii cu alţii în lumea aceasta credem că ne binecuvintează Dumnezeu să fim împreună şi în cealaltă.“

Părintele Teofil s-a identificat întotdeauna cu Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, iar mănăstirea cu renumitul duhovnic. A fost un excelent orator, un duhovnic de neîntrecut şi mai ales un apropiat al tinerilor. Pentru aceasta stau dovadă zecile de conferinţe pe care părintele le-a ţinut în toate centrele universitare. Iar pentru aceasta tinerii nu l-au uitat.

De când marele duhovnic a trecut la cele veşnice, au venit să privegheze lângă sicriul părintelui numeroşi oameni care l-au cunoscut. Printre ei, preşedintele Senatului, Mircea Geoană, şi alte oficialităţi de stat, reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale.

Sâmbătă, încă de la orele dimineţii, curtea mănăstirii s-a umplut de credincioşi de toate vârstele şi de o mulţime de tineri, mai ales studenţi.

La ora 10:00, în biserica mare a mănăstirii, mai mulţi ierarhi ai Bisericii noastre au săvârşit Sfânta Liturghie, sub protia IPS Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului. După aceasta, în dangăt de clopote, sicriul cu trupul neînsufleţit al părintelui Teofil a fost dus în mijlocul credincioşilor, acolo unde i-a plăcut întotdeauna sa stea, a fost aşezat în faţa istoricei biserici a mănăstirii, ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu. Aici, IPS Mitropolit Laurenţiu a săvârşit slujba înmormântării călugărilor, alături de IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, PS Visarion, Episcopul Tulcii, PS Daniil, Episcopul Daciei Felix, PS Irineu Duvlea, Episcop-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, PS Macarie, Episcopul Europei de Nord, PS Andrei Făgărăşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, şi PS Paisie Lugojanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, PS Sofian Braşoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, înconjuraţi de peste 250 de preoţi. Au fost prezente autorităţi centrale şi locale, stareţi şi stareţe de la mănăstirile din cuprinsul Mitropoliilor Ardealui şi Olteniei şi a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, precum şi peste 4.000 de credincioşi.

„Nu a spus niciodată că e obosit“

La sfârşitul slujbei, Mitropolitul Ardealului a citit mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Apoi Înalt Preasfinţia Sa a adresat un cuvânt de învăţătură celor prezenţi, afirmând despre părintele Teofil că, „dacă nu a văzut lumina zilei, i-a dat Dumnezeu puterea vederii lăuntrice, şi dumneavoastră, fiecare în parte, sunteţi martori ai acestui lucru, pentru faptul că v-a cunoscut pe fiecare, chiar dacă nu v-a văzut faţa. V-a binecuvântat din tot sufletul şi v-a transmis lucrarea, harul lui Dumnezeu, ca să puteţi merge împliniţi la casele frăţiilor voastre. Pentru noi toţi este un exemplu. Pentru preoţi mai ales, pentru că a propovăduit Evanghelia lui Hristos din toate sursele, din comentarile la Sfintele Evanghelii şi mai ales din Sfânta Liturghie. Aproape că nu exista sărbătoare la care să nu amintească ceva din taina Liturghiei. Măcar un fragment, măcar o binecuvântare. Pentru că pe toate le trăia! De la părintele Serafim Popescu a luat bucuria şi zâmbetul pe care îl transmitea tuturor. Zâmbetul acesta şi bucuria aceasta au fost inspirate sau luate chiar din ceea ce repeta mereu, din zâmbetul lui Dumnezeu. Şi dacă ne zâmbea nouă, şi dacă ne vorbea despre bucuria lui Dumnezeu exprimată în cuvintele acestea omeneşti, iată că acum se duce să vadă zâmbetul lui Dumnezeu. Să-i zâmbească şi el şi să simtă bucuria lui Dumnezeu pe care o are, pentru că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se păcăieşte, dar pentru unul care a slujit atâţia ani în ogorul Domnului. A fost şi un predicator şi un misionar ca nimeni altul, adresându-se tuturor credincioşilor, dar mai ales celor tineri. Nu ne-am dat seama decât după ce am adunat toate convorbirile împreună, câtă activitate a depus. Nu a spus niciodată că e obosit, mergând până în marginile ţării şi trecând hotarele ei pentru ca în conferinţe să lumineze sufletele. A fost întrebat de ce s-a apropiat aşa de mult de tineri. Şi după ce am stat şi am cugetat mi-am dat seama că şi-a asumat paternitatea spirituală. În momentul când părintele se apropia de un tânăr sau un tânăr de părintele Teofil, îl asculta până la ultima mărturisire a acelei taine pe care o ascundea de părinţi, şi încerca să îl aducă cu picioarele pe pământ. Să-i ofere şansa pe care nu i-a arătat-o nimeni. Şi apoi de a-l ridica de la nivelul de a primi o simplă înţelegere, la binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi pe tinerii pe care i-a pus în legătură cu Dumnezeu i-a păstrat aproape de sine“.

După cuvântul IPS Mitropolit Laurenţiu, întreaga suflare, alături de corul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, a cântat „Veşnica pomenire“, apoi troparul de biruinţă „Hristos a înviat!“. Înconjurând biserica mănăstirii, sicriul cu trupul neînsufleţit al părintelui Teofil şi-a găsit loc de odihnă în cimitirul mănăstirii.

„Un mărturisitor al Mărturiei celei adevărate“

Domnul Adrian Nae din Braşov, care l-a cunoscut îndeaproape pe părintele Teofil, ne-a declarat că „părintele a fost omul bucuriei, omul care a adus pacea în sufletele oamenilor. Deşi trăim într-o societate de consum, în care stresul, oboseala, angoasa se răsfrâng asupra sufletelor şi chipurilor oamenilor, o societate în care lumea este într-o continuă fugă spre orice altceva, dar numai către Dumnezeu nu, părintele Teofil a reuşit «să odihnească» şi să adune, aşa cum adună pasărea puii săi sub aripi, şi să călăuzească foarte mulţi credincioşi şi mai ales tineri, atraşi fiind de figura luminoasă, sufletul cald şi inima bună. A fost un «tată» iubitor, «moşind» şi «născând» duhovniceşte fii şi fiice. Părintele Teofil a fost un dar de la Dumnzeu, străduindu-se ca în jurul lui să fericească pe toţi!“

Studentul teolog Răzvan Perşa din Cluj a spus că „dacă mulţi au avut privilegiul de a-l cunoaşte pe părintele Teofil din postura de duhovnic, monah desăvârşit sau exeget al cuvântului lui Dumnezeu, eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte din postura de mărturisitor. Din nenumăratele sale cuvântări, pe care le ţinea pentru noi, tinerii, la începutul Postului Crăciunului, am descoperit modelul desăvârşit al postitorului şi al postirii. Ne-a invăţat că postul adevărat este acela care stârneşte mereu în noi dorinţa de a ne apropia de Dumnezeu. Nimeni nu putea să ne mărturisească cu atâta convingere acest lucru dacă nu era el însuşi în lumina lui Dumnezeu. Aşa va rămâne pentru mine, un mărturisitor al Mărturiei celei adevărate“.

„Părintele nu a murit, ci acum trăieşte cu adevărat!“

Ioan Ostafi, cel care l-a avut pe părintele Teofil 11 ani duhovnic, ne-a mărturisit că „în relaţia duhovnic-fiu duhovnicesc, părintele Teofil cerea mereu desăvârşirea. Îi iubea pe toţi fiii săi duhovniceşti cu o iubire sinceră, simţea când unul dintre ei se afla întru ispite. Curăţa mereu rănile duhovniceşti din rădăcină cu îndemânarea unui chirurg excepţional, dar le trata până la vindecare cu bunătatea unui părinte care doreşte pe fiul său sănătos“.

„Părintele Teofil a fost un caracter puternic ce nu a renunţat uşor. Niciodată nu a zis nu, ci întotdeauna da“, ne-a declarat tânărul Ratz Horia. „A ţinut mereu fruntea sus şi capul plecat lui Dumnezeu. Lipsit de lumina ochilor, răspândea lumina cunoştinţei, a înţelepciunii şi a iubirii celor ce, ca la un izvor pururea curgător veneau să-şi adape setea. Părintele nu a murit, ci acum trăieşte cu adevărat!“.