Războiul: angoasă şi certitudine

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că războiul omului împotriva omului este urmarea războiului omului împotriva lui Dumnezeu: „Războiul părinţilor împotriva lui Dumnezeu îl continuă apoi fiii, unul împotriva altuia“. Dar mai există un război: cel nevăzut, cu duhurile întunericului. Această natură metafizică a războiului a fost surprinsă şi de arta cinematografiei. „La hotarul dintre viaţă şi moarte“ (1998) şi „Boj na Kosovu“ (Bătălia de la Kosovo, 1989) sunt, din acest punct de vedere, cele mai reprezentative filme despre război.

„La hotarul dintre viaţă şi moarte“ reprezintă o abordare lirică, inedită a filmelor de acest gen. Lupta în sine (bătălia de la Guadalcanal din al Doilea Război Mondial) contează puţin; se încearcă reliefarea trăirii interioare a personajelor, drama şi angoasa lor sufletească. Aproape fiecare scenă este însoţită de o meditaţie asupra sensului vieţii şi al morţii, meditaţie cu caracter poetic recitată de vocea suprapusă a unuia din personajele care participă la scenă. Tumultul interior se exprimă, uneori, ca un dialog între suflet şi Dumnezeu (de exemplu, îl vedem pe căpitanul grec Staros rugându-se lui Dumnezeu: „Tu eşti lumina mea, Călăuza mea. Ajută-mă să nu-mi trădez oamenii“), iar alteori, ca o interogaţie filosofică asupra demonicului: „Acest rău imens... de unde provine? Cum de s-a furişat în lume? Din ce sămânţă, din ce rădăcină a răsărit? Cine face aceasta? Cine ne ucide furându-ne viaţa şi lumina, batjocorindu-ne cu imaginea a ceea ce am fi putut fi cândva? Foloseşte căderea noastră pământului? Ajută să crească iarba, să strălucească soarele? Este acest întuneric şi în tine însuţi? Ai străbătut şi tu această noapte?“. Filmul se axează mai mult pe observarea lucrării răului în lume şi în sufletul omenesc. Prieten sau duşman, cu toţii suntem expuşi lucrării demonice: „Am fost o familie. Cum de s-a destrămat, încât acum ne luptăm unii împotriva altora? Fiecare stând în lumina celuilalt... Cum de am pierdut ceea ce ne-a fost dăruit? L-am lăsat să plece. L-am risipit fără luare-aminte. Ce ne împiedică ca să străbatem, să atingem slava?“. Observăm că „La hotarul...“ rămâne o tulburătoare interogaţie meditativă, dar nu oferă un răspuns clar la întrebările ridicate de conştiinţa personajelor, de situaţia dramatică în care se află.

Întrebările metafizice ale filmului despre care am vorbit mai sus îşi găsesc răspunsul într-un film realizat în Iugoslavia, în 1989: „Boj na Kosovu“ (Bătălia de la Kosovo). Cu riscul de a părea anacronici, suntem de părere că acest film realizat, cu două decenii în urmă, cu un buget redus, cu o producţie care poate irita pe cinefilul modern, este superior multor superproducţii de gen („Salvaţi soldatul Ryan“, „Cei 300 de la Termopile“ etc.). Superioritatea sa constă în perspectiva profund creştină asupra problematicii răului reprezentat de război. Aşa cum spune Sfântul cneaz Ştefan Lazăr într-una din cele mai memorabile scene din film (o ultimă întrunire a cneazului cu nobilii sârbi înaintea bătăliei, o reeditare a Cinei de Taină): „Dacă voi lua parte sau nu la luptă depinde nu de tăria armatei mele, ci de lucrul sfânt pe care trebuie să îl apăr“. Nu se poate face o distincţie între un plan istoric (pregătirea şi desfăşurarea luptei din 15/28 iunie 1389 de la Kosovopolje) şi cel duhovnicesc. Ambele se întrepătrund, fiindcă filmul reprezintă şi transpunerea cinematografică a naşterii unor sfinţi mucenici. Mai mult decât un film istoric sau un film despre trădare sau iubire de patrie, „Bătălia de la Kosovo“ este un film despre credinţa pusă în faptă. Războiul poate fi instrumentul demonului de distrugere a omenirii sau un strălucit mijloc de sfinţire: nu prin indulgenţele cruciadelor, ci prin apărarea Ortodoxiei şi a poporului ortodox. Îl vedem pe prinţul Milos Obilici spunând: „Aşa cum vom fi pe câmpul de luptă vom fi pentru veşnicie“. Se insistă asupra faptului că sârbii erau conştienţi de jertfa lor martirică. Răul - generator al războiului, este reprezentat de patimi: invidia, lăcomia şi iubirea de stăpânire (în acest punct nu mai contează religia; prinţul trădător Vuk Brankovici aparţine aceluiaşi duh al întunericului ca şi invadatorii musulmani). Monologul interior din „La hotarul dintre viaţă şi moarte“ este înlocuit de dialogul cu Dumnezeu: în ziua luptei, întreaga armată sârbă primeşte Sfânta Împărtăşanie, iar mitropolitul se roagă: „Dă-ne putere ca să luptăm cu curaj pentru o viaţă cucernică şi pentru viaţa cea veşnică!“ - un imperativ pentru orice creştin... În acest film, îndoiala sufletească şi tulburarea pricinuită de răul care stăpâneşte vremelnic lumea este înlocuită de certitudinea jertfei asumate şi a răsplăţii Celui care S-a dat pe Sine pentru ca omul să poată lupta şi birui întunericul din sine, şi prin această biruinţă să poată birui şi lumea.