Restaurarea propriei iubiri în Adevăr

Dacă pedagog era numită persoana care ducea copilul de mână - de obicei un sclav - extinzând sensul spre sfera iubirii, cel ce iubeşte este un pedagog pentru cel asupra căruia iubirea sa se răsfrânge. Aceasta, fiindcă "luându-l de mână", îl pune în situaţii şi stări care conduc spre revelarea propriului sine. "Te iubesc nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce sunt eu atunci când tu eşti cu mine", zicea Garcia Marquez. Părintele Dumitru Stăniloae spunea mai mult, adăugând iubirii, credinţa, într­un drum către libertate: "semenul, ca fiinţă liberă, se realizează abia prin credinţa şi iubirea mea. (…) Numai iubirea altuia, făcându-mă obiect al ei, poate atinge în mine nu numai ceea ce arăt sau ceea ce fac, ci şi ceea ce sunt, intimitatea mea pură şi existenţa mea eternă". ("Iisus Hristos sau restaurarea omului", Craiova, 1993, 126).

Pedagogul nu-l va scuti pe cel îndrumat de el de trăiri incomode. Acest lucru face parte din acţiunea catharctică, de purificare, de decantare a chipului, în care voinţa subiectului este implicată activ. Astfel, frumuseţea ia treptat locul urâţeniei unui chip lăsat în paragină, ale cărui simţuri şi a cărui gândire se opacizaseră. Această "maieutică" a fiinţei este dublată de revelarea persoanei celuilalt, gradual, astfel încât să poată fi primită. Exerciţiul de pedagogie constă în a-l face pe celălalt capabil să accepte, ca daruri, dragostea şi revelarea persoanei, a alterităţii. Expresii de genul "nu merit", ca şi îndoielile care rod în piatra iubirii, reflectă un eu răpus de un orgoliu ce-i limitează libertatea.

Pedagogia iubirii creştine aduce în binomul eu-tu, din planul mundan, pe Acela (a se vedea şi cartea lui Martin Buber, "Eu şi tu"), pe care limitările de timp şi spaţiu nu-L ating. Acesta pentru că Acela este Cel ce umple de sens timpul şi spaţiul. Acela devine un Tu pentru celelalte două persoane, care se împlinesc în El şi le menţine în prospeţimea de care o relaţie are nevoie ca să dureze. Se produce aşadar o extensie a sferei iubirii şi totodată o reaşezare a ei pe coordonatele veşniciei. Iubirea îşi capătă axa valorică de raportare, tinzând spre infinit. Astfel, "Te iubesc", rostit în mii de feluri, primeşte o altă conotaţie: "Tu nu vei muri niciodată", în jurul căreia se vor împleti toate acţiunile persoanelor.

Iubirea, oricare ar fi modul său de manifestare - familie, simpla, dar atât de complexa prietenie, relaţia ucenic-duhovnic ş.a. -, are nevoie aşadar de acel sâmbure de pedagogie divină, o pedagogie a iubirii prin excelenţă, pentru a rămâne în normalitate. "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc"

Exigenţele iubirii le găsim în Sfânta Scriptură, Cartea pedagogiei divine, din care vă propun două texte spre meditaţie. Primul se află cuprins în Evanghelia de la Ioan cap. 15. 14-15: "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc. (...) V-am numit pe voi prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute".

Cel de-al doilea text aparţine Epistolei către Efeseni 5.25-27: "Bărbaţilor iubiţi pe femeile voastre aşa cum Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă şi prin botez, ca s-o înfăţişeze sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană".

Aceste două fragmente descoperă trei exigenţe fundamentale pe care iubirea le implică: revelaţia: "...toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Ioan 15.15); fidelitatea: "De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, aşa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui" (Ioan 15.10); şi jertfa: "Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună viaţa pentru prietenii săi" (Ioan 15.13). "Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea (s.n.) ca s-o sfinţească" (Efeseni 5.25).

Sunt numai câteva gânduri pe care orice tânăr, preocupat de împlinirea sa, le-ar putea lua în considerare, ca alternativă la oferta îmbietoare şi comodă a "lumii" contemporane, care confundă iubirea cu orice altceva şi conduce către o viaţă caricaturală, fragmentară. Restaurarea propriei iubiri în Adevăr şi relegarea ei de Viaţă este Calea care duce spre Împărăţia cerurilor.