„Rostul vieţii este primirea şi rodirea cuvântului lui Dumnezeu”

În Duminica a 21-a după Rusalii, în bisericile ortodoxe a fost citit pasajul evanghelic de la Sfântul Evanghelist Luca în care este relatată Pilda semănătorului (Luca 8, 5-15). Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit cu acest prilej un cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală, în care a reliefat că, în esenţă, Evanghelia citită în cadrul Sfintei Liturghii ne spune că rostul vieţii este primirea şi rodirea cuvântului lui Dumnezeu.

Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat faptul că sămânţa din Pilda semănătorului este cuvântul lui Dumnezeu. „Mântuitorul Iisus Hristos trece repede de la păsările care au mâncat sămânţa căzută pe marginea drumului şi călcată în picioare de oameni la diavolul, zicând că el fură din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, înşelându-l pe acesta, spunându-i că nu este important acest cuvânt, că nu este actual, că nu aduce nici un câştig şi că nu îi spune nimic pentru viaţa sa. Aici, păsările cerului sunt identificate cu duhurile rele din văzduhuri, despre care vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni când spune că «lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri» (Efeseni 6, 12)”, a spus Preafericirea Sa.

Patriarhul României a precizat că sămânţa căzută pe piatră îi reprezintă pe acei oameni care ascultă cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, însă în vreme de încercare se leapădă, părăsesc credinţa şi uită de Dumnezeu sau se răzvrătesc împotriva Sa. „De ce? Pentru că nu au credinţă statornică, nu au credinţă profundă, ci una superficială. Cât le merge bine, cât sunt văzuţi bine de oameni, când au câştig din ceea ce fac, totul este bine şi aceşti oameni cred în Dumnezeu. Însă atunci când trec prin încercări mari, când vine prigoana împotriva credinţei, împotriva Bisericii, când trec printr-o boală grea sau când pierd pe cineva drag, atunci credinţa lor slăbeşte şi aproape că ei din credincioşi devin necredincioşi şi răzvrătiţi”, a explicat Părintele Patriarh Daniel.

Apoi, Preafericirea Sa a explicat faptul că sămânţa căzută între spini reprezintă pe acei oameni care aud cuvântul lui Dumnezeu, cred la început, dar apoi sunt copleşiţi de grijile lumeşti şi de plăcerile lumeşti. „Credinţa nu se poate dezvolta când este înăbuşită de prea multe griji. Omul nu mai are timp să gândească la rostul vieţii, pentru că se gândeşte doar la cum să câştige bunuri materiale, limitate şi trecătoare, la cum să devină mai important în societate. De aceea nu mai are timp pentru credinţă, pentru că este înăbuşit de griji, de obsesia de a deveni cât mai bogat şi de dorinţa de a avea o viaţă cât mai plină de desfătări, de plăceri trecătoare (...). Cu cât adună mai multe lucruri materiale în jurul său, omul înăbuşit de dorinţa de a se îmbogăţi îşi măreşte vidul spiritual din sufletul său şi atunci el nu mai trăieşte duhovniceşte, ci doar biologic, îşi îngroapă sufletul în grijile pământeşti”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Întâistătătorul Bisericii noastre a vorbit apoi despre cea de a patra categorie de oameni (sămânţa căzută pe pământ bun), cei ce cu inimă curată şi bună aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca 8, 15). „A patra categorie este singura roditoare, iar aici constatăm că în realitate cam o pătrime dintre oamenii care trăiesc pe pământ ajung să ia în serios cuvântul lui Dumnezeu şi să îl facă roditor, ca fiind lumina vieţii lor. Pământul bun pe care cade sămânţa se numeşte inima curată şi bună. De ce Mântuitorul Iisus Hristos a descris această a patra categorie prin expresia inimă curată şi bună. Inimă curată înseamnă inimă sinceră şi smerită, iar inimă bună înseamnă inimă milostivă, darnică, generoasă. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca omul să fie sincer şi evlavios, să aibă inimă curată, ci trebuie să fie şi milostiv, să arate bunătatea sa prin fapte ale iubirii milostive şi smerite. De aceea, în slujbele noastre, slujitorii Sfintelor Altare cer de mai multe ori: Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine, păcătosul sau, aşa cum spune Psalmul 50: «Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele» (Psalmul 50, 11). Aici vedem că inima curată este o inimă curăţită de păcate, de gânduri rele, de planuri păcătoase şi de aspiraţii greşite, prin pocăinţă”.

De asemenea, Părintele Patri­arh Daniel a explicat că inima despre care vorbeşte Psalmul 50 nu se referă la organul care pulsează sângele în corp, „ci inima înseamnă aici centrul vieţii spirituale, starea în care se unesc gândirea, simţirea şi voinţa omului (...). Omul cu inima curată, adică omul sincer şi smerit, dacă practică şi faptele bune şi este milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel Sfânt şi Milostiv. Omul cu inimă curată şi bună se comportă tot timpul cu sinceritate şi cu bunătate, cu milostenie. Oamenii cei mai cunoscuţi ca având inimă curată şi bună sunt sfinţii lui Dumnezeu, din calendarul Bisericii. Aceştia şi-au curăţit inima prin pocăinţă, prin spovedanie, au luminat-o şi sfinţit-o prin Sfânta Împărtăşanie şi au săvârşit fapte bune ca o confirmare vizibilă în jurul lor a inimii lor curate şi bune”, a spus Patriarhul României.