„Rostul vieții este primirea și rodirea cuvântului lui Dumnezeu”

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Duminica a 21-a după Rusalii, 12 octombrie, la finalul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a aprofundat înțelesurile duhovnicești ale Pildei semănătorului relatate în textul Evangheliei duminicale (Luca 8, 5-15), arătând că ea ne învață că „rostul vieții este primirea și rodirea cuvântului lui Dumnezeu”. 

În predica rostită, Preafericirea Sa a detaliat trăsăturile celor patru tipologii de oameni care aud cuvântul Domnului: „Prima categorie de oameni menționați în Pilda semănătorului îi reprezintă pe oamenii înșelați de diavol, adică acei oameni care aud cuvântul, dar «vine diavolul și ia cuvântul din inima lor ca nu cumva, crezând, să se mântuiască». Aceasta înseamnă că, adesea, unii oameni înșelați de diavol spun: cuvântul acesta nu mă privește sau nu mai este actual pentru zilele noastre, nu îmi aduce nici un câștig și nici nu mă ajută în preocupările mele. În multe feluri, diavolul găsește motive ca să răpească din inima omului cuvântul Evangheliei. De multe ori, el îi înșală pe oameni făcându-i neatenți, delăsători și superficiali, uitând repede cuvintele sfinte pe care le aud, încât, pentru unii, cuvântul intră printr-o ureche și iese pe cealaltă, după cum se spune în popor. Călcarea în picioare a seminței care a căzut lângă drum înseamnă nereceptarea sau ne­încol­țirea ei, deoarece aceasta a căzut pe calea bătătorită sau rigidă a obiceiurilor rele care împiedică sufletul omului să asculte cu profundă atenție cuvântul lui Dumnezeu. Când Domnul Iisus Hristos vorbește despre sămânța căzută la marginea drumului, spune că păsările cerului au mâncat-o. Prin tâlcuirea pe care o oferă, se trece de la păsările cerului la duhurile rele din văzduh care îi împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum va spune mai târziu și Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 6, 12)”.

În continuare, Patriarhul României a vorbit despre cea de-a doua categorie: „Sămânța care a răsărit pe piatră, dar s-a uscat repede, înseamnă credința entuziastă la început, dar nestatornică la vreme de încercare. A doua categorie de oameni îi reprezintă pe cei care, «auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă». Aici este vorba despre oamenii care cultivă cuvântul Evangheliei atât timp cât le merge bine: sunt sănătoși, au rezultate bune în activitatea cotidiană, câștigă bine, sunt bine văzuți de cei din jurul lor și sunt lăudați și apreciați. Însă, când vine vremea de încercare, adică prigoana împotriva Bisericii ori neașteptate boli, suferințe, ispite sau necazuri, atunci ei se leapădă de credință. Unii se întreabă: ce rău am făcut ca să fiu pedepsit? În felul acesta începe îndoiala cre­dinței, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea și învinuirea lui Dumnezeu pentru necazurile vieții. Astfel, mulți oameni, deși erau evla­vioși în copilărie și tinerețe sau cât timp totul a mers bine în viața lor, își pierd credința în vreme de încercare. Entuziasmul lor de la început a făcut să răsară sămânța cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credința care a răsărit repede nu a crescut suficient pentru a fi statornică, perseverentă și bine înrădăcinată în suflet, ci a rămas superficială, fără putere de a se lupta cu încercările grele ale vieții”.

Vorbind despre a treia tipologie de oameni zugrăvită în pilda Mântuitorului, Părintele Patriarh a afirmat: „A treia categorie de oameni îi reprezintă pe cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin din cauza înăbușirii lui de preocupări înrobitoare: aceștia sunt «cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc». Aceștia sunt oamenii care nu mai găsesc vreme să se roage dimi­neața și seara pentru că tot timpul au prea multe griji legate de lucruri limitate și trecătoare și uită tocmai esențialul, anume legătura lor cu Dumnezeu Cel veșnic, izvorul vieții și al tuturor binefacerilor. Omul cu griji excesive uită sfatul înțelept al poporului român credincios: «Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu». Există mulți oameni care sunt atât de copleșiți de grijile veacului acestuia, de bogăția și plăcerile materiale, încât nici nu se mai întreabă care este rostul vieții lor pe pământ. Aceștia trăiesc sufocați de mulțimea evenimentelor senzaționale, de goana după câștig material și de lăcomia după plăcerile pătimașe de moment. Astfel, ei nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și a-l face roditor prin fapte bune. Această înăbușire a luminii vieții din cauza multelor griji îi face pe unii oameni să își piardă nu numai credința, ci uneori și echilibrul mintal al vieții sănătoase, iar, în vreme de sărăcie neprevăzută, mai ales ca urmare a crizei economice și financiare, în vreme de calamități naturale sau de boală și singurătate, teama pentru ziua de mâine și nesiguranța vieții îi face pe oameni să cadă în deznădejde, uneori cu urmări tragice. Însă oamenii credincioși în astfel de vremuri înmulțesc rugăciunea personală și comunitară pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, cultivând astfel speranța în ameliorarea situației prezente”.

În încheiere, Întâistătătorul Bisericii noastre a expus trăsăturile care îi caracterizează pe oamenii care primesc și păstrează în inima lor sămânța cuvântului dumnezeiesc: „A patra categorie de oameni sunt cei care au inimă curată, adică sinceră, și bună, smerită și milostivă. La sfârșitul acestei pilde, Domnul Iisus ne spune că numai a patra sămânță a adus rod desă­vârșit. Așadar, am putea spune că numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică numai o pătrime dintre ei pun în practică învățătura Evangheliei lui Hristos transmisă prin Biserica Sa. În acest înțeles, Domnul Hristos tâlcuiește pământul cel bun în care sămânța a rodit însutit ca fiind inima curată și bună a omului. Dacă inima nu este curată, ci întunecată de răutate și viclenie, ea nu poate deveni roditoare de fapte ale iubirii smerite și milostive. De aceea, noi rostim de multe ori în timpul sfintelor slujbe aceste rugăciuni: «Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul și mă miluiește!» sau «Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înno­iește întru cele dinlăuntru ale mele» (Psalmul 50, 11). În acest sens, numai inima curată, sinceră și smerită, curățită prin lacrimile pocăinței și prin Spovedanie, prin Împărtășanie și prin fapte bune, redevine haina luminoasă primită la Sfântul Botez. Însă inima curată trebuie să fie și bună sau milostivă. În general, există mulți oameni cu inimă curată, adică sinceră, dar nu toți sunt milostivi. Unii sunt evlavioși, dar zgârciți sau lacomi după bani. Domnul Iisus Hristos ne spune, însă, că inima curată și bună face roditor cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, rodirea cuvântului lui Dumnezeu în inima omului se vede prin roadele Duhului Sfânt prezente în omul credincios: «dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea și curăția», după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 22-23). Așadar, inima curată și bună este starea duhovnicească a sufletului în care cuvântul mântuitor și sfințitor al Evangheliei lui Hristos devine ­roditor de cuvinte frumoase și de fapte bune”, a spus Părintele ­Patriarh Daniel.