În Ortodoxie nu a existat niciodată un cult pentru Biblie în sine şi nici obiceiul de a se practica la nivelul credincioşilor de rând o lectură critică. Cu toate acestea, Biblia sau Sfânta Scriptură nu i-a lipsit niciodată credinciosului ortodox. Ea s-a scris de altfel în Orientul Ortodox, nu în Apus. Ea e produsul spiritului primar, ortodox, înscris al faptelor şi învăţăturilor petrecute aici.
Biblia a fost considerată de la început "sfântă", lecturarea ei făcându-se mai ales prin intermediul cultului şi al iconografiei, aceasta din urmă tot ca parte a cultului. Protestanţii ne ştiu doar Liturghia noastră - atâta cât o ştiu, aşa cum o au şi ei, într-o formă mult prescurtată. Ei nemaiavând un cult atât de bogat ca în Biserica primară, împlinesc acest "puţin" prescurtat al lor prin lecturi şi prin evanghelizarea critică a textelor scripturistice.
De când s-a introdus citirea Noului Testament în cult
În cultul nostru, citirea Noului Testament a început încă din secolul I. Sfântul Apostol Pavel face acest început prin recomandarea de a i se citi în public epistolele. Acest lucru nu se putea face decât în cadrul adunărilor pentru slujbe şi rugăciuni. "Vă îndatorez să citiţi această carte tuturor fraţilor întru Domnul", zicea Sfântul Pavel. Ba chiar recomanda în scris să se citească şi epistolele scrise altora. Colosenilor le spunea să dea epistola scrisă lor, spre a fi citită, şi celor din Laodiceea.
Odată cu începutul epocii patristice s-a trecut la alcătuirea unor reguli de selectare a textelor scripturistice şi la introducerea lor în cult, aşa încât, treptat, treptat, s-a ajuns ca toate serviciile divine să fie impregnate de texte din Sfânta Scriptură. În acest context, putem spune că în Ortodoxie Sfânta Scriptură n-a fost neglijată, nici interzisă lecturii. Ba chiar în cult s-a citit mult şi organizat, mult mai mult decât se va citi în protestantism şi neoprotestantism vreodată. De reţinut este că, în Ortodoxie, textele scripturistice nu se citesc la rând, aşa cum s-au citit în perioada primară. Ele sunt alese şi rânduite în pericope, adică fragmente, bucăţi, despărţituri, în funcţie de specificul sărbătorii pe care o oficiază slujbele. O primă rânduială în privinţa aceasta o găsim în Tipicul Sfântului Sava, textele fiind rânduite în aşa fel ca într-un an să se citească tot Noul Testament.
Citirea textelor sfinte cu respect şi smerenie
În Ortodoxie, texte biblice, folosite în cadrul cultului, au fost citite întotdeauna cu respectul cuvenit textului sacru. N-au fost citite critic, cum se întâmplă când lectura devine subiect de studiu, ducând în unele părţi până la aşa-zisa "demitologizare a Scripturii", în fapt la discreditarea ei. Pentru creştinii ortodocşi, Sfânta Scriptură a fost întotdeauna inspirată în întregul ei. Nimeni dintre cei credincioşi nu şi-a permis niciodată să sublinieze cu diverse culori unele texte în detrimentul altora, nu şi-a permis să comenteze ca un laic autenticitatea sau neautenticitatea vreunei cărţi. Nu s-a întâmplat ca textul Scripturii să fie considerat când ca text sacru, când ca text omenesc.
Sunt cunoscute cazurile în care mari profesori protestanţi citeau textele scripturistice în biserici, cu evlavie, iar la catedră le disecau, le fărâmiţau, aruncau din ele ce era mai bun, socotindu-le pe unele drept o inserţie omenească. Iată de ce în Ortodoxia noastră, datorită modului de a se citi şi înţelege Scriptura, s-a păstrat neatinsă unitatea şi integritatea.
"Scriptura Scripturae interpres"
Dacă în credinţa ortodoxă textul sacru poate fi citit de orice credincios, care nu poate învăţa în public decât sub îndrumarea Bisericii, în protestantism orice credincios poate interpreta Scriptura după mintea şi priceperea lui, conform sintagmei "Scriptura Scripturae interpres", adică "Scriptura se interpretează prin sine însăşi". De reţinut că în vremea noastră, sub influenţa ecumenismului şi a unor insistenţe propagandistice ale societăţilor biblice, răspândirea Bibliei a căpătat noi dimensiuni. Dar mai mult printre intelectuali şi din motive de cultură decât de formare religioasă şi de folos sufletesc. Folosul sufletesc vine tot din şi prin cult, ca şi până acum.
Lectura în afara cultului, necontrolată şi în virtutea principiului liberei cercetări şi a liberei lecturi, a dus în protestantism la proliferarea sectelor, fiecare făcând o grupare creştină, o adunare, o aşa-zisă biserică, după modul lui de interpretare a Scripturii. Aceasta n-a slujit unitatea creştină, ci dimpotrivă, fărâmiţarea.
Biblia neştiutorilor de carte
Ortodoxia a prezentat Sfânta Scriptură şi în imagini, pe pereţii bisericilor, în picturi şi mozaicuri şi sub formă de icoane mobile, din cele mai vechi timpuri. Se găsesc şi în cele mai vechi catacombe, iar unele icoane se atribuie chiar şi neştiutorilor de carte, fapt de care unii ca aceştia au fost privaţi, acolo unde icoana a fost interzisă.
Pereţii bisericilor au devenit pagini de Scriptură. S-au ilustrat texte dintre cele mai diverse, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament, în mod firesc mai mult din Noul Testament: Iisus Pantocrator, Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Naşterea Domnului, Botezul Domnului, Învierea etc. Au fost prezentate pe pereţii bisericilor, sau pe icoane, scene din viaţa Mântuitorului, vindecări, învieri din morţi, au fost prezentate parabolele etc. Adunând toate acestea din cărţile noastre de cult şi din iconografia mobilă sau din cea murală, obţinem o Scriptură cu care nu ştim în ce măsură ortodoxia ar putea fi egalată de o altă confesiune. Acest lucru le-a lipsit total protestanţilor şi neoprotestanţilor care au reluat iconoclasmul în forme mult mai radicale decât se manifesta el în a doua jumătate a primului mileniu creştin.
Pe de altă parte, romano-catolicii, necunoscând iconoclasmul ca în Răsărit, au purces la o ilustrare a Scripturii prin scene artistice, cu accent pe natura umană, lipsite de sacrul bizantin, supuse mai mult rigorilor artei decât sufletului pios, ca hrană duhovnicească. Poate că şi de aici va fi venit reacţia protestantă iconoclastă din secolul 16 şi din cele următoare.
.jpg)
