Sfântul Grigorie de Nazianz, redescoperit în Occident

Cartea „Sf. Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală“ de John A. McGuckin, apărută la Editura Renaşterea a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, abordează o temă prea puţin dezvoltată în tradiţia intelectuală britanică, din care provine autorul, dar care, în schimb, este atent studiată în tradiţia spiritualităţii răsăritene.

Cercetarea modernă asupra spiritualităţii bizantine a luat amploare în Occident, prilej de a redescoperi autori asupra cărora cercetarea teologică occidentală nu a stăruit, un astfel de exemplu fiind Sfântul Grigorie de Nazianz, aşa cum este el numit în tradiţia răsăriteană ortodoxă. John A. McGuckin, în prefaţa lucrării sale, „Sf. Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală“, aminteşte lipsa acestei preocupări care „ne surprinde îndeosebi, dat fiind faptul că o lungă tradiţie anterioară a studiului patristic britanic a fost asociată îndeaproape cu mijloace de cercetare şi presupoziţii intelectuale care datorau mult unui fond din autorii clasici. Grigorie a fost, fără îndoială, cel mai mare stilist al epocii patristice. Timp de secole, el a dominat Bizanţul şi şcolile acestuia ca model de retorică şi filosofie creştină“. Astfel, şcoala engleză de patristică a avut tendinţa de a citi „în mod literal“ pe Sfântul Grigorie de Nazianz, fiind „preluat pentru valoarea de suprafaţă a cuvintelor sale - un mod fatal de a subestima subtilitatea unui retor antic, care a încărcat fiecare frază cu o nuanţă adăugată precis pentru a se potrivi ocaziei. Adeseori, preocuparea de a trece dincolo de sensul de suprafaţă al textului acestuia a fost minimă, iar atenţia acordată naturii puternic dialectice a contextului argumentării sale a fost redusă“.

Autorul britanic menţionează că, în general, studiile referitore la Grigorie de Nazianz arată legătura teologică dintre acesta şi Vasile cel Mare, însă puţini sunt cei care au amintit că pnevmatologia lui Vasile cel Mare suferă o „subtilă deconstrucţie“ din partea lui Grigore de Nazianz. „Deşi este incontestabil faptul că la aceşti prieteni intelectuali din Capadocia a existat o viziune comună cu privire la cultură şi religie, care nu trebuie să fie subestimată (…), totuşi măsura acestei «identităţi» nu trebuie supraestimată“.

Chiar şi atunci când Capadocienii au fost consideraţi ca formând o şcoală, Grigorie de Nazianz nu a fost cercetat îndeajuns: „Eruditul britanic G. L. Prestige a rezumat acest întreg climat de neglijare prin expedierea, mai degrabă condescendentă, a acestuia ca nefiind nimic mai mult decât un «popularizator inspirat», care a predicat un sistem teologic alcătuit, chipurile, de Vasile. (…) Lucrarea publicată de Plagnieux câţiva ani mai târziu, după studiul general de popularizare al lui Prestige, a părut a semnala începutul sfârşitului acestei lungi lecturi şi interpretări europene greşite a uneia dintre minţile creştine cu adevărat mari ale primelor secole ale creştinismului“.

Redescoperirea teologului

La mijlocul secolului XX, cercetarea academică a progresat, iar lucrările savanţilor europeni şi americani au produs o renaştere în ceea ce priveşte studiile în limba engleză despre stilul şi teologia lui Grigorie de Nazianz, afirmă John A. McGuckin. Cu toate aceste studii şi noi traduceri, nu putea fi găsit în limba engleză un studiu introductiv critic complet despre viaţa şi gândirea sa. „Probabil cea mai mare problemă care l-a urmărit pe Grigorie a fost predominarea, la savanţii europeni, a unui mod scolastic de gândire în teologie. Teologii care l-au abordat pe Grigorie în această manieră au interpretat în mod fundamental greşit întregul său plan sistematic şi, în consecinţă, au distorsionat edificiul teologic pe care a intenţionat să-l ridice. (…) Abilitatea sa de a folosi distincţiile şi categoriile aristotelice i-a indus în eroare pe mulţi. A trebuit să treacă o generaţie după Bertrand, Daniélou şi Crouzel, cei care cei dintâi au început să-şi dea seama de amploarea substratului mistic al marelui Origen, pentru a începe să fie apreciată, în mod similar, importanţa imaginaţiei simbolice a lui Grigorie şi subtilitatea subtextului său retoric. Prin scolasticizare, o mare concepţie creştină a culturii teologice, care era în acelaşi timp socială, eclezială şi mistică, a fost adeseori distrusă cu categorizări insensibile şi nepotrivite din partea comentatorilor“, arată John A. McGuckin.

Cu toate acestea, în tradiţia ortodoxă, „Grigorie a fost privit întotdeauna, în primul rând şi mai presus de toate, ca un teolog. Prin aceasta se înţelegea în mod obişnuit referirea la munca sa de aşezare a temeliilor ortodoxiei trinitare clasice. De fapt, influenţa sa a fost probabil simţită ca răspândindu-se peste tot în paradigma elenismului creştin pe care el a lăsat-o moştenire Bizanţului care se năştea. Creştinismul bizantin, într-un înţeles real, a fost produsul minţii lui Grigorie şi al capodoperei sale, parte ca proiect, parte prin transmiterea sa Bizanţului de mai târziu, ca ultimul dintre cei vechi şi primul dintre «modernii» lor. El a fost patronul arhetipal al noii culturi creştine bizantine care s-a apucat să cureţe trandafirii elenismului de spinii acestora, adunându-i apoi pentru a decora şi colora forma unei noi ordini mondiale“, arată autorul în prefaţa cărţii dedicată Sfântului Grigorie de Nazianz.

Reevaluare contemporană

Odată cu revenirea în actualitate a studiului teologiei bizantine, se impunea reevaluarea „acestui ultim dintre antici şi primului dintre teologii bizantini creştini; şi, cu siguranţă, unul dintre cei mai străluciţi“, şi s-a dovedit necesară această introducere critică, în limba engleză, la viaţa şi gândirea lui Grigorie de Nazianz, tradusă acum şi în limba română.

„Dorinţa de a-l prezenta pe Grigorie unui public mai larg decât cel compus exclusiv din specialişti devotaţi din domeniul teologiei este un factor care a dictat configuraţia acestei lucrări şi a influenţat alegerea formei în termenii unei biografii intelectuale. De un interes particular a fost, de asemenea, folosirea, într-o oarecare măsură, a deconstrucţiei literare pe parcursul prezentei lucrări. Teoria literară a secolului al douăzecilea, conştientă de complexităţile textului şi ale subtextului şi de corelarea lor cu seriile de semnificaţii, îl lasă pe cititorul modern într-o stare deosebit de «deschisă» faţă de literă, iar acest lucru ar putea ajuta la o reevaluare contemporană a ceea ce a vrut să spună acest foarte subtil retor antic prin intermediul meşteşugului cuvintelor“, arată John A. McGuckin.

 „Alegerea unei Biografii Intelectuale s-a impus ca cel mai bun mijloc pentru a face portretul unui teolog care a considerat peisajul interior al sinelui drept calea spre pătrundere transcendentă şi seninătate pământească“, arată autorul, care consideră că „biografia a fost o alegere a unui mijloc pe care Grigorie însuşi l-ar fi aprobat“, atâta timp cât poemul „De Vita Sua“ este „primul exemplar de autobiografie creştină scrisă vreodată, unul care, asemenea «Confesiunilor» lui Augustin, au un motiv doctrinar care nu este niciodată departe de suprafaţă“.

Autorul consideră că Grigorie de Nazianz este o figură aparte, care „a reproiectat chipul teologiei creştine şi, ca mulţi alţi arhitecţi măieştri, merită să fie din nou ascultat, după nenumăraţi ani în care alţii au contribuit la edificiul său, încercând, în mod ostentativ, să-l «îmbunătăţească». (…) De-a lungul îndelungatei lecturi a operei acestuia în timpul Evului Mediu grecesc, erudiţii bizantini, care au iubit întotdeauna cultura greacă şi s-au străduit să unească ceea ce era mai bun din valorile creştine şi eleniste, au auzit mai mult din suita de tonalităţi a tot ceea ce încercase Grigorie să spună“, a observat John A. McGuckin, care adaugă că bizantinii „au preţuit memoria sa şi i-au atribuit rolul cuvenit, ca părinte al lumii creştine bizantine, şi un titlu special, care este pe bună dreptate al lui şi prin care este cunoscut în modul cel mai obişnuit în lumea ortodoxă: Sfântul Grigorie Teologul“.