Sfântul Ioan Scărarul despre patimă şi vindecare

În opera sa, Sfântul Ioan Scărarul explică prin cuvinte simple urcarea omului spre îndumnezeire. El pătrunde adânc în lumea patimilor şi avansează prin expunerea virtuţilor. În două din capitolele sale, Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre discernământ, gânduri, patimi şi virtuţi.

Revenind la teologia gândurilor răutăţii, trebuie menţionat că Sfântul Ioan le împarte pe acestea în două categorii, în prima stabilind şapte patimi şi în cea de a doua opt. Învăţătura despre patimi se regăseşte în fapt pe tot parcursul operei sale. Ascultarea, lupta variată împotriva patimilor, rugăciunea şi iluminarea nu au nici un efect fără lepădarea de patimi. În felul acesta, Sfântul Ioan Scărarul dovedeşte pricepere în cunoaşterea tainică a „anatomiei“ sufletului omenesc. După el, „isihia trupului este ştiinţa firilor şi a simţurilor, în timp ce isihia sufletului este ştiinţa gândurilor“ (Ierotei Vlahos, „Monahismul ortodox ca viaţă profetică, martirică şi apostolică“, Ed. Mitropolia Olteniei, p. 211).

Păcatul şi vindecarea puse laolaltă

În treptele Scării sale, misticul sinait analizează urcuşul de la o treaptă mai puţin desăvârşită a vieţii la una mai aproape de Dumnezeu. Urmând acestei reguli, autorul stabileşte ca început al urcuşului „lepădarea de lume“, pe cea de a doua treaptă se găseşte „moartea faţă de grija lumească“, a treia treaptă este închinată „întristării, care desăvârşeşte cele două renunţări“. Tot aici, Sfântul Ioan analizează filosofia patimilor trupeşti: lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi, desfrânarea, întristarea şi mânia. Acestora le urmează ce de a patra treaptă: „ascultarea“, prin care „trebuie tăiată mândria şi slava deşartă“. Sfântul Ioan comentează în paralel cu patimile ce remedii se recomandă pentru depărtarea de ele. În acest context, el aminteşte „smerenia“, ca fiind opusă „mândriei“, şi vorbind despre „mânie“, ia în calcul „uitarea răului de la alţii“. Cel mai important de reţinut este că în treptele Scării Sfântul Părinte reuşeşte să apropie patima de medicamentul prin care poate fi vindecată (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe“, Bucureşti, 2002, p. 126).

Patima întristării

Prima patimă despre care vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul este „patima întristării“, pe care el o aseamănă cu o prăpastie fără întoarcere, înţelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viaţă ascunsă, ţintă nevăzută, pricină a dorului de Dumnezeu, respingerea slavei deşarte, adânc de tăcere. Scărarul pune în paralel cele două feluri de întristare: cea care aduce deznădejde şi cea după Dumnezeu. „Cel ce s-a întristat după Dumnezeu să nu mai aibă legături, ca să nu se arate rătăcit din pricina patimilor. Cel ce te întristezi de lume, să nu mai pipăi lumea, căci patimilor le place să se întoarcă la ea“ (Sfântul Ioan Scărarul, „Scara Raiului“, în Filocalia IX, Bucureşti, 2002, p. 75).

„Demonul întristării îl munceşte pe călugăr în timpul rugăciunii, aducându-i aminte de îndrăzneala pe care a avut-o altădată către Dumnezeu, făcându-l să se oprească din rugăciune şi să-şi risipească înfrânarea. Pe de altă parte, întristarea după Dumnezeu este «bucurie şi-l face pe monah stăruitor în voia Lui» (ibid., p. 151).

În consecinţa întristării vine plânsul, care este descris ca „rod al întristării venite de la diavol sau al întristării celei după Dumnezeu“. Plânsul după Dumnezeu este „de bucurie făcător“, „acul sufletului care nu mai ţine sufletul cusut de nimic din cele ale lumii, ci e înfipt în privirea inimii, ţinând sufletul însuşi în această lucrare şi cosându-l oarecum de viaţa veşnică. Ca ac, pricinuieşte durerea inimii, o face simţitoare, o face să-şi deschidă cutele ei şi păcatele din ea conştiinţei care o cercetează, şi să sufere pentru păcatele ce şi le descoperă prin aceasta“ (ibid., p. 163).

Ţinerea de minte a răului

O consecinţă a mâniei este ţinerea de minte a răului. Aceasta, spune Sfântul Părinte, „este sfârşitul la care duce mânia, păzitoarea păcatelor, ura dreptăţii, pierzania virtuţilor, veninul sufletului, viermele minţii, ruşinea rugăciunii, curmarea cererii, înstrăinarea iubirii, piron înfipt în suflet... e o patimă neplăcută din cele ce se nasc şi nu se nasc“ (ibid., p. 192). Mai mult, mânierea reprezintă izbucnirea urii ascunse, ţinerea de minte a răului, pofta de a face rău celui ce ne-a supărat. „Căci iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea împotriva celui ce ne-a nedreptăţit. Ea slăbeşte sufletul în fiecare zi. Ea răpeşte mai ales în rugăciune mintea, făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată şi se preface în ură, pricinuieşte în timpul nopţii tulburări, topirea şi îngălbenirea trupului şi năvălirea de fiare furioase. Există şi o mânie împotriva păcatului. Ea păzeşte pe cel ce se mânie fără păcat şi ridică pe cel ce a alunecat. Dar pornirea mâniei împotriva celui ce a păcătuit ca împotriva celui ce a rănit şi a tulburat fără milă pe cel ce a căzut nu-l face fără primejdie pe cel ce se mânie“ (ibid.).

Păcatul trândăviei

Lâncezeala sufletului este potrivnică ascultării, opusul acesteia fiind viaţa de obşte. „Doftorul cercetează pe cei bolnavi dimineaţa, şi lenea sufletească a celui ce se nevoieşte, pe la amiază. Lenea sufletească îşi dă ca un motiv primirea de oaspeţi şi cere să fie pusă la lucrul mâinilor pentru a face milostenie. Ea îndeamnă plină de stăruinţă la cercetarea bolnavilor, amintind de Cel ce a zis: «bolnav am fost şi n-aţi venit la mine»“ (ibid., p. 205).

Plânsul este văzut de către sfânt ca un remediu împotriva trândăviei sufletului: „cel ce plânge nu cunoaşte trândăvia sufletului“.

Iubirea de argint

Este văzută de Sfântul Ioan ca un demon cu mii de capete, şi punând în faţă numai trupul, se mai numeşte zgârcenie. Începutul acesteia este refuzul de a face milostenie, iar greutatea ei apasă pe cei bogaţi şi pe cei săraci deopotrivă. „Iubitorul de plăceri iubeşte arginţii ca prin ei să se desfete; iubitorul de slavă ca prin ei să se slăvească; necredinciosul ca să-i ascundă şi să-i păzească, temându-se de bătrâneţe sau de boală sau de străinătate. Şi crede mai mult în ei decât în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al întregii creaţii, până la cele mai mici şi mai neînsemnate vietăţi“ (ibid.). Se poate spune că iubitorul de arginţi nu cunoaşte realitatea supremă a vieţii şi care este scopul acesteia, punându-şi totdeauna nădejdea în cele stricăcioase şi trecătoare.

Slava deşartă

Ultima patimă de care pomeneşte Sfântul Ioan Scărarul în capitolul XXI al cărţii sale, aidoma Sfântului Grigorie Teologul şi a altor mistici ai monahismului oriental, este slava deşartă. Avem de-a face cu un parcurs circular, care leagă meditaţia ascetului sinait de ferirea de mândrie, în fapt începutul abordării sale. În sensul acesta, el spune că aceste două gânduri „au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul e începutul, iar al doilea sfârşitul“ (ibid., p. 257).

Slava deşartă este un păcat care aşteaptă să se înmulţească virtutea, spre deosebire de gândul deznădejdii, care aşteaptă să se înmulţească păcatul. „Slava deşartă e înecarea corabiei la mal, căci după ce a trecut valurile multelor ispite şi vine încărcată cu multe virtuţi, se îneacă în port mândrindu-se pentru ele. E furnica în arie, pentru că risipeşte comoara virtuţilor cum fură furnica boabele adunate“ (ibid., 258).

Fiecare virtute are în umbra ei slava deşartă. De aceea, Sfântul Ioan face o descriere detaliată a acţiunii acestui gând asupra omului biruit de păcat. „A observat cineva din cei ce pot să vadă şi văzând a povestit următoarele: Şezând eu în adunare, au venit dracul slavei deşarte şi dracul mândriei şi s-au aşezat în amândouă părţile mele. Şi unul mi-a împuns coasta cu degetul lui iubitor de slavă deşartă, îndemnându-mă să spun oarecare vedere sau lucrare pe care am săvârşit-o în pustie. Şi după ce l-am depărtat pe acesta zicând: «Întoarcă-se înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi grăiesc mie rele», repede cel de la stânga îmi şopti la ureche: «Bine, bine ai făcut şi mare te-ai făcut, biruind pe maica cea preaneruşinată». Către acesta, continuând îndată partea următoare a stihului, am zis: «Întoarcă-se ruşinaţi cei ce-mi grăiesc mie: bine, bine»“ (ibid., p. 265).