Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Sfântul şi Marele Mir - înţelesul și folosul lui

Sfântul şi Marele Mir - înţelesul și folosul lui

Un articol de: Ziarul Lumina - 26 Apr, 2019

„Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi,
în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu,
Care ne-a și pecetluit pe noi şi a dat
arvuna Duhului în inimile noastre.”

(2 Corinteni 1, 21-22)

I. Semnificaţia momentului sfinţirii Marelui Mir

Momentul şi lucrarea sfinţirii Marelui Mir în viaţa Bisericii au o semnificaţie şi o importanţă deosebită.

Faptul că toţi ierarhii unei Biserici Ortodoxe autocefale se întrunesc în Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos, cu trei zile înainte de Sfintele Paşti, pentru a săvârşi împreună sfinţirea Marelui Mir, chiar în timpul Liturghiei de pomenire a Cinei celei de Taină, adică a Euharistiei, constituie un eveniment de intensă trăire, mare solemnitate şi sfântă binecuvântare. Acum, fiecare arhiereu în parte şi toţi împreună se întâlnesc tainic cu Hristos, Arhiereul veşnic, Care „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (Ioan 13, 1) şi a instituit Taina Euharistiei ca Taină a iubirii Sale jertfelnice şi dătătoare de viaţă, spunându-le ucenicilor Săi: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

Astfel, Euharistia din Sfânta şi Marea Joi este memorialul sacramental al celei mai intense trăiri a conştiinţei şi vocaţiei preoţeşti ca legătură unică și intimă a lui Hristos cu ucenicii şi trimişii Săi în lume, pentru mântuirea lumii.

Deşi Sfântul şi Marele Mir, ca binecuvântare şi împărtăşire a darurilor Sfântului Duh, ne aminteşte de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor, fapt care explică şi includerea troparului şi condacului Rusaliilor în slujba de sfinţire a acestuia, totuşi el este sfinţit nu în ziua de Rusalii, ci în ziua Cinei celei de Taină sau a Euharistiei, pentru că ucenicilor cărora li s-a încredinţat săvârşirea Sfintei Euharistii (cf. Luca 22, 19) li s-a încredinţat şi săvârşirea Tainei Botezului şi întărirea sau ungerea celor botezaţi prin pecetea darurilor Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19-20; Fapte 8, 16-17; 19, 2-6).

Mai mult, deşi poruncile de a săvârşi Sfânta Euharistie şi de a boteza în numele Sfintei Treimi au fost date ucenicilor de către Hristos, prima înainte de Înviere şi a doua după Înviere, totuşi ucenicii Lui nu au botezat şi nu au săvârşit Sfânta Euharistie decât după ce au primit Sfântul Duh, în ziua Cincizecimii (cf. Fapte 2). Aceasta arată că toate Sfintele Taine ale lui Hristos se săvârşesc în Biserică potrivit poruncilor lui Hristos şi cu lucrarea Duhului Sfânt, dăruit de Hristos ucenicilor Lui.

Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri, împreună cu Dumnezeu-Tatăl, a trimis apostolilor pe Sfântul Duh, iar Sfântul Duh Îl face tainic prezent și lucrător pe Hristos în Biserică şi în lume.

Prin Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie se instituie Taina împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar prin Pogorârea Sfântului Duh se constituie Biserica - Trupul tainic al lui Hristos în lume sau comunitatea divino-umană a celor botezați în numele Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, prin iubirea jertfelnică a lui Hristos şi prin dăruirea multelor daruri ale Sfântului Duh, se zideşte Biserica lui Hristos. Această legătură interioară între iubirea Fiului şi lucrarea Sfântului Duh pentru a aduce pe oameni la Dumnezeu-Tatăl explică săvârşirea sfinţirii Mirului tocmai în cadrul Sfintei Euharistii din Sfânta și Marea Joi. De asemenea, din Euharistia aceleiaşi zile se pregăteşte în mod special Sfânta Euharistie, care se păstrează permanent pe Sfânta Masă pentru împărtășirea celor nou botezați și a bolnavilor. Această Sfântă Euharistie ne arată că izvorul mântuirii noastre este iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru noi. Întrucât în Biserica primară botezul adulţilor se făcea mai ales cu prilejul Sfintelor Paşti, se vedea și mai bine legătura între Botez, Mirungere şi Euharistie.

Vrednic de reţinut este şi faptul că în Betania, cu șase zile înainte de Paști, ungerea lui Iisus cu mir de mare preţ s-a făcut de către Maria, sora lui Lazăr cel înviat de Iisus a patra zi (cf. Ioan 12, 1-8) – eveniment amintit în textul evanghelic citit la Liturghia din Duminica Floriilor, iar, cu două zile înainte de Paști, Iisus a fost uns cu mir de mare preț de către o femeie păcătoasă, pe când se afla în casa lui Simon Leprosul (cf. Matei 26, 6-12; Marcu 14, 3-9) – eveniment pomenit în textul evanghelic al Liturghiei din Sfânta și Marea Miercuri. Sinaxarul din Triod al acestei zile, urmând exegezei Sfântului Ioan Gură de Aur, deosebește pe cele două femei care au adus Domnului Iisus mir de mare preț. De asemenea, cu privire la materia acestui mir, sinaxarul arată că: mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorțișoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată și untdelemn.

Iisus Însuşi a dat o semnificaţie neaşteptată gestului de preţuire şi respect al femeii care i-a uns capul și picioarele cu mir, zicând: „Ea (femeia), turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Într-adevăr, pentru îngroparea Domnului Iisus, Trupul Său a fost uns cu smirnă și aloe de Iosif din Arimateea şi de Nicodim, înainte de a fi pus în mormânt (cf. Ioan 19, 39). Când însă femeile purtătoare de miresme sau de miruri s-au dus a treia zi la mormântul lui Iisus ca să-L ungă (cf. Marcu 16, 1), El nu mai era printre cei morţi, ci înviase! Ceea ce voiau să facă ele acum, când era prea târziu, făcuseră deja cu anticipaţie Maria, sora lui Lazăr, și femeia păcătoasă!

Este posibil ca Sfinţii Părinţi care au stabilit timpul sfinţirii Marelui Mir în ziua de joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, între învierea lui Lazăr din Betania şi Învierea lui Hristos, să fi înțeles legătura dintre aceste două evenimente, tocmai pornind de la mirul de mare preţ folosit pentru ungerea Trupului lui Iisus înainte de îngroparea Sa, deoarece prin Jertfa, Moartea şi Învierea Sa mântuitoare, Iisus a arătat că El este Hristosul sau „Unsul” lui Dumnezeu, Arhiereu (Mare Preot) şi Împărat pentru veşnicie. La o astfel de înţelegere a Sfântului și Marelui Mir se ajunge mai ales dacă se cunosc bine sensurile duhovniceşti multiple şi bogate pe care le au untdelemnul (uleiul) şi ungerea în Sfânta Scriptură.

II. Semnificaţia uleiului și a ungerii în Sfânta Scriptură

În Sfânta Scriptură, alături de pâine şi vin, uleiul sau untdelemnul apare ca o binecuvântare a lui Dumnezeu (cf. Deuteronom 7, 13; Ieremia 31, 12), iar măslinul verde este simbolul omului binecuvântat de Dumnezeu (cf. Psalmi 51, 7; 127, 3). Absenţa sau privarea de untdelemn este o pedeapsă pentru necredincioşie, iar abundenţa lui, un semn de mântuire (cf. Ioil 2, 19) şi simbol al fericirii veşnice (cf. Oseea 2, 24).

Untdelemnul nu este, însă, numai aliment, ci este şi un unguent sau o mireasmă care parfumează corpul (cf. Amos 6, 6; Efeseni 5, 2), întăreşte membrele (cf. Iezechiel 16, 9) şi calmează rănile (cf. Isaia 1, 6; Luca 10, 34), precum şi sursă de lumină atunci când e folosit în candelă (cf. Ieşire 27, 20; Matei 25, 3-8). Uleiul este şi simbolul bucuriei, pentru că acesta, ca şi bucuria, face senină faţa omului (cf. Psalmul 103, 15). A oferi cuiva uleiul-parfum este semn de preţuire şi prietenie (cf. Luca 7, 46; Matei 26, 7). Untdelemnul ungerii împărăteşti se numeşte în modul cel mai înalt „untdelemnul bucuriei” (Psalmul 44, 9), semn exterior (simbol) al alegerii divine, însoţită de revărsarea Duhului Sfânt peste cel ales (cf. 1 Regi 10, 1-6; 16, 13).

Această legătură între ungere şi Duhul Sfânt se află la originea simbolismului fundamental al Tainei Mirungerii cu untdelemnul bucuriei (cf. Evrei 1, 9; Psalmul 44, 9) şi al Tainei Sfântului Maslu, ca vindecare (cf. Luca 10, 34; Marcu 6, 13; Iacob 5, 14-15).

De asemenea, ungerea cu untdelemnul parfumat era simbolul comuniunii frăţeşti şi al bucuriei poporului lui Israel adunat la Ierusalim pentru marile sărbători (cf. Psalmul 132, 2) sau mângâierea fiilor Sionului întorşi din exil (cf. Isaia 61, 3).

Ungerea ca sfinţire sau consacrare avea o semnificaţie deosebită în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Astfel, mirul, ca untdelemn amestecat cu anumite aromate, a fost pregătit de Moise la porunca lui Dumnezeu: „A grăit Domnul cu Moise şi a zis: Să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute sicli de smirnă aleasă; jumătate din aceasta, adică două sute cincizeci sicli de scorţişoară mirositoare; două sute cincizeci sicli de trestie mirositoare; cinci sute sicli de casie, după siclul sfânt, şi untdelemn de măsline un hin și să faci din acestea mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere. Să ungi cu el cortul adunării, chivotul legii şi toate lucrurile din cort, masa şi toate cele de pe ea, sfeşnicul şi toate lucrurile lui, jertfelnicul tămâierii, jertfelnicul arderii de tot şi toate lucrurile lui şi baia şi postamentul ei. Şi să le sfinţeşti pe acestea şi va fi sfinţenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinţi. Să ungi de asemenea şi pe Aaron şi pe fiii lui şi să-i sfinţeşti, ca să-Mi fie preoţi. Iar fiilor lui Israel săle spui: Acesta va fi pentru voi mirul sfintei ungeri, în numele Meu, în neamul vostru. Trupurile celorlalţi oameni să nu le ungi cu el şi după chipul alcătuirii lui să nu vă faceţi pentru voi mir la fel. Acesta este lucru sfânt şi sfânt trebuie să fie şi pentru voi. Cine îşi va face ceva asemănătorlui, sau cine se va unge cu el din cei ce nu trebuie să se ungă, acela se va stârpi din poporul său” (Ieşire 30, 22-33).

Așadar, cu acest mir erau consacrate, prin ungere, cortul adunării, chivotul Legii și toate lucrurile din cort, adică obiectele de cult (cf. Ieşire 29, 36; 30, 26-29; Levitic 8, 10), dobândind astfel o sfinţenie deosebită. Un ritual de ungere a săvârşit Patriarhul Iacob, după ce a văzut scara ce lega cerul şi pământul, iar pe ea coborau îngerii. El a pus acolo o piatră peste care a turnat untdelemn pentru a marca locul prezenţei divine, de aici numele de Bethel (casa lui Dumnezeu): „Aceasta este casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului” (cf. Facere 28, 17-19; 31, 13; 35, 14).

În Vechiul Testament, ungerea era privită și ca investire într-o slujire sfântă. De aceea, prin ungere cu mir erau orânduiți preoții, profeții și regii.

Ungerea sacerdotală (preoțească). Preoţii şi, în special Marele Preot sau Arhiereul Vechiului Testament, erau unşi cu mir, după porunca lui Dumnezeu către Moise: „Să îmbraci pe Aaron în sfintele veşminte şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui, să-i îmbraci cu hitoane și să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi, şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor!” (Ieșire 40, 13-15). Astfel, arhiereul era numit și „preotul sfinţit prin ungere” sau „preotul miruit” (Levitic 4, 5; 16, 32).

Ungerea profetică a fost practicată de Prorocul Ilie, la îndemn divin (3 Regi 19, 16: „Pe Elisei să-l ungi proroc în locul tău”), ca semn văzut al primirii harismei profetice.

Ungerea împărătească se făcea de către un om slujitor al lui Dumnezeu, profet sau preot. Saul şi David au fost unşi de către Samuel (cf. 1 Regi 10, 1), Iehu de către un profet trimis de Elisei (cf. 4 Regi 9, 6), iar regii lui Iuda au fost unși de către un preot sau de către arhiereu (cf. 3 Regi 1, 39, 45; 4 Regi 11, 12). Prin ungere, regele devine părtaş al bucuriei Duhului lui Dumnezeu: „Şi a luat Samuel cornul cu mir și l-a uns pe David în mijlocul fraţilor lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea şi după aceea” (1 Regi 16, 13). Din acest motiv, psalmistul David scria: „Uns-ai cu untdelemn capul meu” (Psalmul 22, 5). Numele de „Unsul Domnului” (Mesia în ebraică, Hristos în greacă), nume dat mai întâi regelui lui Israel, a devenit apoi titlu mesianic, întrucât atât ungerea sacerdotală, cât şi cea împărătească (regală) erau prefigurare şi pregătire a venirii lui Mesia - Hristosul sau Unsul Domnului. De aceea, versetul 2 din Psalmul 2, care vorbeşte despre Dumnezeu şi „Unsul Său”, este interpretat de Sfinții Apostoli Petru și Ioan în sens mesianic (cf. Fapte 4, 25-28), adică el se referea la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om.

Astfel, aproape tot simbolismul scripturistic al ungerii şi al folosirii untdelemnului în Vechiul Testament se referă profetic la Taina Persoanei lui Hristos.

Ungerea lui Iisus Hristos, menţionată în Noul Testament, este Botezul Său: „Cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Acesta” (Fapte 10, 38), iar Isaia, într-o profeție mesianică, spunea: „Duhul Domnului este peste Mine, prin care M-a uns...” (Isaia 61, 1). Prin urmare, în Biserică, Sfântul Duh, prin darurile Sale, comunică și pune în evidenţă taina mântuirii și a vieţii veşnice descoperite în şi prin Hristos - Unsul lui Dumnezeu.

III. Înţelesul şi folosul Sfântului Mir în viaţa Bisericii

Creştinul, ca purtător al numelui lui Hristos (Unsul lui Dumnezeu), devine creştin prin Sfintele Taine aleBotezului şi Mirungerii. În Ortodoxie, aceste două Taine sunt nedespărţite. De fapt, noul botezat este apoi miruit și împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, arătându-se astfel legătura dintre Botez, Mirungere şi Euharistie, acestea fiind Sfinte Taine de iniţiere prin care omul este încorporat în Trupul tainic al lui Hristos, adică în Biserică.

După ce Iisus a fost botezat în Iordan, „îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El” (Matei 3,16). Din acest motiv, şi botezul creştinului este îndată pecetluit prin ungerea cu Sfântul Mir, rostindu-seformula: Pecetea darului Sfântului Duh!

Despre sensul duhovnicesc al acestei ungeri vorbesc Sfinţii Apostoli Pavel şi Ioan: „Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (2 Corinteni 1, 21-22). „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30). „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate (...) Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (1 Ioan 2, 20 şi 27).

Sfânta Scriptură arată că Sfinţii Apostoli întărescprin har pe cei botezaţi, prin punerea mâinilor (cf. Fapte 8, 16-17; 19, 2-6). Mai târziu, a rămas ca practică numai ungerea cu Mir, pentru a nu se confunda Mirungerea cu hirotonia.

Ungerea cu Sfântul Mir întăreşte calitatea de creştin a celui botezat şi îi dăruiește putere (har) să crească duhovniceşte în iubirea lui Hristos. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune celor nou botezaţi: „Acum aţi devenit hristoşi (unși) prin punerea pecetei Duhului Sfânt, şi aţi primit tot ce era prefigurat, deoarece voi sunteţi «icoane ale lui Hristos»” (Cateheza mistagogică III, 1-5).

Pe lângă folosirea lui în săvârşirea Tainei Mirungerii după Botez, Sfântul şi Marele Mir se mai utilizează la sfinţirea bisericilor, în special a Sfântului Altar, ca odinioară în Sfânta Scriptură (cf. Ieșire 29, 36; 30, 26-29; Levitic 8, 10); la sfinţirea antimiselor, la așezarea în raclă a moaștelor sfinților canonizați, dar și pentru reprimirea în Ortodoxie a celor căzuţi de la dreapta credinţă, ori primirea celor ce vin la Ortodoxie de la confesiuni creștine al căror botez poate fi recunoscut prin iconomie. În privinţa aceasta, canonul 7 al Sinodului II Ecumenic (din anul 381) prevede: „Pe aceia dintre eretici care se întorc la Ortodoxie [...] îi primim [...] pecetluindu-i, adică îi ungem mai întâi cu Sfântul Mir pe frunte şi pe ochi şi pe nări şi pe gură şi pe urechi şi, pecetluindu-i, zicem: Pecetea darului Sfântului Duh.”

IV. Semnificația rânduielii de preparare și sfințire a Marelui Mir

Atât compoziţia Sfântului şi Marelui Mir (ulei de măsline, vin natural şi multe plante şi uleiuri aromate), cât şi ritualul de pregătire şi de sfinţire a lui arată cât de bogată este semnificaţia lui duhovnicească şi cât de mare şi importantă este binecuvântarea sau lucrarea Sfântului Duh care se comunică Bisericii prin Sfântul şi Marele Mir.

Prepararea Marelui Mir începe în Sfânta și Marea Luni. Potrivit renumitului tâlcuitor al cultului ortodox, Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (†1429), în această zi „Preasfințitul Patriarh, având cu elclerul, ca unul ce este izvorul preoției, iar cei ce sunt împreună cu dânsul de la el au luat harul, merge la locul rânduit a se fierbe Mirul și, punând sfințitul epitrahil, care arată harul Duhului cel dat de sus, și omoforul, care arată întruparea lui Hristos, dă binecuvântarea (...) și se citesc rugăciunile: „Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule...”, pentru că dumnezeieștile lucrări ale Duhului trebuie să înceapă prin rugăciuni și, mai înainte de toate, chemat fiind Duhul Sfânt”. La sfârșitul rânduielii, „Patriarhul întâi aprinde focul, ca un slujitor al Tainei Duhului” (Tratat asupra tuturor dogmelor..., cap. 71).

Mulțimea aromatelor folosite simbolizează, după același Sfânt Ierarh Simeon, „darurile cele de multe feluri ale Duhului Sfânt”, iar untdelemnul semnifică „mila lui Dumnezeu cea nemăsurată”. Fierberea lor se sfârșește în Sfânta și Marea Miercuri, când „și femeia păcătoasă cu mirul cel scump a uns pe Domnul”, iar Mirul se toarnă în vas de alabastru „în chipul mirului celui vărsat pe capul lui Iisus de femeia păcătoasă sau de Maria, sora lui Lazăr” (Ibidem, cap. 72).

În Sfânta și Marea Joi, în cadrul Sfintei Liturghii, după Vohodul cu Evanghelia se citesc două rugăciuni pregătitoare sau de punere-înainte, care arată scopul sfințirii Mirului, și anume să devină: „ungere de nestricăciune, armă a dreptăţii, înnoire a sufletului și a trupului, înlăturare a toată lucrarea diavolească și ferire de tot răul” (Rugăciunea întâi). Sau „ungere de bucurie a Duhului Sfânt, ungere a naşterii celei de a doua, ungere a sfinţirii, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, semn scutirii de ispite, trezvie a inimii, bucurie veşnică” (Rugăciunea a doua).

La Vohodul mare (cu Cinstitele Daruri), Marele Mir este purtat înaintea Cinstitelor Daruri, întrucât,după cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, „ne ungem întâi cu Mirul, apoi ne împărtășim cu Sfintele Taine,iar altarul întâi este sfințit cu mir și după aceea se săvârșesc într-însul Liturghii, că și noi trebuie întâi să ne sfințim, apoisă primim pe Cel sfânt”. După sfințirea Darurilor euharistice, se descoperă vasele cu Marele Mir, pentru că „atunci primește Mirul Taina, și nu trebuie a fi acoperit, cia primi Taina fără mijlocire”, adică Taina Sfințirii Mirului.

Rugăciunile de sfinţire propriu-zisă a Marelui Mir arată că acesta va fi folosit în primul rând pentru mirungerea şi sfințirea creştinilor. Iar mirungerea este numită: „ungere duhovnicească, apărător vieţii, sfinţitor sufletelor şi trupurilor, untdelemn al bucuriei, care s-a arătat mai înainte în Legea Veche, iar în Legământul cel Nou a strălucit; cu care au fost unși preoți şi arhierei, proroci şi împărați prin care i-ai uns și pe Sfinții Tăi Apostoli și pe toţi cei care prin baia nașterii de a doua au fost născuți din nou de cătreei și de către episcopii şi preoţii care le-au urmat, până astăzi [...], ca ei să fie Ție popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt, fiind pecetluiți cu acest Mir preacurat, şi având pe Unsul Tău în inimile lor ca lăcaș al Tău, al lui Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt” (Rugăciunea a treia).

Apoi se precizează că „Mir revărsat este numele (cf.Cântarea Cântărilor 1, 2) Unuia-Născut Fiului Tău, Hristos Dumnezeul nostru, întru Care toată lumea cea văzută şi cea nevăzută se umple de mireasma Ta” (Rugăciunea a patra).

Se vede, aşadar, că prin Sfântul şi Marele Mir se pune temelie sfinţeniei și sfințirii în viaţa Bisericii şi a creştinului, se întăreşte unitatea Bisericii în Sfântul Duh şi se aduce în lume bucuria Sfântului Duh, Domnul de viaţă făcătorul, cum este numit Acesta în Crezul ortodox.

V. Istoricul Sfințirii Marelui Mir în Biserica Ortodoxă

Ungerea cu Sfântul și Marele Mir este un semn vizibil al primirii darurilor Duhului Sfânt de către cei nou-botezați. Această împărtășire a harului se făcea, în epoca scrierii Noului Testament, prin punerea mâinilor Apostolilor: „Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi ei luau Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 8, 14-17).

Când Biserica a crescut ca număr de membri și ca întindere geografică, practica amintită în cartea Faptele Apostolilor nu a mai fost continuată în această formă, întrucât era dificil ca urmașii Apostolilor, adică episcopii Bisericii, să ajungă la toți cei botezați pentru a-și pune mâinile peste fiecare dintre ei. De aceea, s-a adoptat, în locul punerii mâinilor de către episcopi, ungerea cu mirul sfințit de episcopi. Mirul, preparat din untdelemn și aromate, era o practică a preoției Vechiului Testament și purta semnificația primirii Duhului Sfânt, precum s-a arătat deja. În Biserica lui Hristos, asocierea împărtășirii harului dumnezeiesc cu ungerea s-a făcut încă din perioada apostolică, Sfântul Evanghelist Ioan scriind, în acest sens: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate. (...) Ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (1 Ioan 2, 20, 27). În timpul Sfinților Apostoli, gestul punerii mâinilor era adesea echivalent cu ungerea cu untdelemn sfințit, ca în cazul vindecării bolnavilor (cf. Marcu 6, 13; 16, 18). Mai târziu, în Răsărit, punerea mâinilor s-a păstrat doar pentru Taina Hirotoniei. În Apus, ungerea cu Mir și punerea mâinilor se săvârșesc împreună, atât în cadrul Mirungerii (Confirmării) laicilor botezați, cât și la hirotonia clericilor. În ceea ce privește ungerea bolnavilor, aceasta se face, în Biserica Ortodoxă, cu ulei simplu, sfințit de un sobor de preoți (cf. Iacob 5, 14), însă în Apus acesta este sfințit tot de episcop.

În secolul al II-lea creștin, ierarhul apologet Teofil al Antiohiei (†cca. 185) scria: „Ne numim creștini pentru că suntem unși cu untdelemnul lui Dumnezeu” (Scrisoare către Autolic 1, 12). În același secol și în secolul al III-lea, apologetul african Tertulian (†cca. 220), precum și Sfinții Ierarhi Ipolit al Romei (†235) și Ciprian al Cartaginei (†258) amintesc și ei de ungerea postbaptismală, adică de Taina Mirungerii.

În secolul al IV-lea, Sinodul de la Laodiceea (cca 364) prevede necesitatea ungerii cu cereasca ungere (hrisma) după botez (Canonul 48), iar Sfântul Ierarh Chiril al Ierusalimului (†386) arată că: „După cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este simplă pâine, ci trupul lui Hristos, tot așa și acest Sfânt Mir, după invocare, nu este simplu mir, nici s-ar putea spune că este mir obișnuit; dimpotrivă, este un dar al lui Hristos și al Sfântului Duh și lucrează prin prezența Dumnezeirii Lui. În chip simbolic se ung cu el fruntea și celelalte organe ale simțurilor; trupul se unge cu mir văzut, dar se sfințește sufletul. (...) Căci, după cum Hristos, după Botez și după pogorârea Sfântului Duh (în chip de porumbel), S-a dus și S-a luptat cu potrivnicul, tot așa și voi, după ce ați fost botezați și ați fost unși cu Sfântul Mir, îmbrăcați fiind cu toată armura Sfântului Duh, stați împotriva puterii celei potrivnice și o biruiți” (Cateheza mistagogică III, 3-4).

Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) identifică trei demnități ale preoției universale pe care creștinul nou botezat o primește prin pecetluirea cu Sfântul și Marele Mir: „Duhul ni se dă acum în parte ca o arvună, dar în slavă va fi deplin. El, Duhul, ne-a făcut deodată și proroci și preoți și împărați, fiindcă aceștia erau unși în Legea Veche. Noi însă nu avem una dintre aceste demnități, ci pe toate trei cu prisosință” (Tâlcuiri la Epistola a douacătre Corinteni). Împărat se face cel care leapădă toate faptele rele și biruiește păcatele; preot, cel care se aduce pe sine lui Dumnezeu, jertfindu-și trupul prin post și nevoințe (cf. Romani 12, 1), iar proroc se face cel care află cele viitoare din poruncile Domnului.

Urmând tradiției apostolice, Biserica a rânduit ca Marele Mir să fie sfințit doar de către episcopi, deoarece aceștia au deplinătatea harului apostolic.Astfel, Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina din anul 419 prevede ca sfințirea Marelui Mir să nu se săvârșească de către preoți, ci de către episcopi.

Cel mai vechi Evhologhion (Molitfelnic) bizantin păstrat (codicele Barberini graecus 336), din secolul al VIII-lea, cuprinde indicații privind prepararea și apoi sfințirea Marelui Mir, prin două rugăciuni rostite în timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare, rugăciuni păstrate până astăzi (rugăciunile a treia și a patra din slujba respectivă a Bisericii Ortodoxe Române). Precizăm că rugăciunile întâi și a doua (pregătitoare) din tradiția românească nu se mai află azi în slujba de sfințire a Marelui Mir nici în tradiția greacă, nici în tradiția slavă.

Dacă, în Vechiul Testament, mirul se prepara din ulei de măsline și patru aromate, Evhologhionul bizantin amintit enumeră, pe lângă untdelemn, 12 componente. Lista cu ingrediente a oscilat în timp. În Patriarhia Ecumenică, abia în anul 1951, Patriarhul Athenagoras a stabilit numărul ingredientelor la 57. Biserica Rusă folosește între 40 și 64 de aromate. Patriarhia Română a îmbogățit lista ingredientelor, de la 1882 până astăzi, potrivit și posibilităților de procurare a acestora, în prezent folosind peste 40 de ingrediente.

Până în secolul al VIII-lea, toți episcopii aveau dreptul de a sfinți Mirul. Cu timpul, însă, sfințirea Marelui Mir a căpătat o semnificație deosebită, aceea de unitate vizibilă a unei provincii bisericești distincte sau independente. Acest fapt s-a datorat și dificultății ca fiecare episcop să procure ingredientele necesare, rare și costisitoare, dar și creșterii autorității tronurilor patriarhale. De aceea, sfințirea Marelui Mir nu a mai fost permisă fiecărui episcop, ci numai patriarhilor sau întâistătătorilor unor Biserici autocefale.

Însă, începând cu secolul al XIX-lea, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a inclus în majoritatea Tomosurilor de recunoaștere a autocefaliei Bisericilor Ortodoxe naționale și prevederea ca acestea să primească Sfântul și Marele Mir de la Constantinopol, singurele excepții fiind Patriarhia Rusă (care-și dobândise autocefalia în secolul al XV-lea și rangul de patriarhie în 1589) și Biserica Ortodoxă Română, în al cărei Tomos de autocefalie din anul 1885 nu se menționează această prevedere. De ce? Pentru că, în anul 1882, Biserica Ortodoxă Română a sfințit deja Marele Mir la București, fapt care a creat un conflict cu Patriarhia Ecumenică, însă acest conflict a fost aplanat apoi cu argumente teologice și istorice solide și cu multă înțelepciune. Inclusiv Patriarhiile apostolice din Orient, aflate sub stăpânire otomană, au început să primească Sfântul și Marele Mir de la Patriarhia Ecumenică. Această practică este continuată și astăzi de toate Bisericile grecești și de unele Biserici slave, care primesc mici cantități de Mir de la Patriarhia Ecumenică. În același timp, unele Biserici autocefale mari, cu număr imens de parohii, au nevoie de cantități mari de Mir, care se sfințește de către aceste Biserici autocefale (Rusă, Română, Sârbă și Bulgară).

VI. Sfințirea Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română

Înainte de a-i fi recunoscută autocefalia în 1885, Biserica Ortodoxă Română primea Sfântul şi Marele Mir de la Patriarhia de Constantinopol, deoarece Mitropolia Ţării Româneşti (a Ungrovlahiei) şi Mitropolia Moldovei se aflau în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, dar se bucurau de o largă autonomie bisericească, întrucât aceste mitropolii susțineau adesea financiar Patriarhia Ecumenică, aflată sub stăpânire otomană.

Totuşi, chiar înainte de a primi Biserica noastră autocefalia, Marele Mir a fost sfinţit de mai multe ori pe teritoriul ţării noastre, atunci când se întâmpla să fie prezenţi aici, venind după ajutoare materiale, unii patriarhi răsăriteni. Astfel, în 1513, Patriarhul Pahomie al Constantinopolului săvârșește sfințirea Marelui Mir la Târgoviște, fiind solicitat de Sfântul Voievod Neagoe Basarab; în 1515, Patriarhul Ecumenic Teolipt este invitat de același voievod român la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, prilej cu care săvârșește și sfințirea Marelui Mir; în veacul al XVII-lea, unele surse sugerează că și Patriarhul Nichifor al Alexandriei a sfințit Marele Mir în Moldova, unde a venit la invitația domnitorului Vasile Lupu, căruia îi era și duhovnic, însă, mai precis, la Iași, în 1643, Patriarhul Ierusalimului Teofan al III-lea a sfințit Marele Mir, în semn de recunoștință pentru același voievod Vasile Lupu, care a plătit toate datoriile Patriarhiei Ierusalimului către Înalta Poartă; Patriarhul Dositei al Ierusalimului a sfințit de două ori Marele Mir la București, în 1670 și în 1702; de asemenea, se pare că și urmașul său în scaun, Patriarhul Hrisant, a săvârșit sfințirea Mirului la București, în anul 1707, unde venise cu prilejul târnosirii bisericii Mănăstirii Sfântu Gheorghe Nou, ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

În ceea ce privește situația Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în comparație cu cea din Moldova și Ţara Românească, aceasta era diferită, datorită faptului ca această provincie era parte integrantă din Imperiul Habsburgic, însă românii transilvăneni au avut strânse legături cu românii de peste Carpați. Mulți dintre ierarhii din Transilvania erau hirotoniți până în anul 1701 la Argeș, Târgoviște sau București, de unde primeau, de asemenea, Sfântul și Marele Mir. Eparhia ortodoxă a Ardealului, reînființată în 1761 și devenită Mitropolie în 1864, și-a câștigat un statut de independență bisericească, recunoscută la nivel interortodox, dar și de autoritățile habsburgice. Același statut l-a dobândit și Mitropolia românească de la Cernăuți, aflată atunci în granițele aceluiași imperiu. Astfel, se cunoaște că Marele Mir a fost sfințit de către primul Episcop român de la Sibiu, Vasile Moga, în anul 1823, și de Mitropolitul Miron Românul în aprilie 1884, în vechea biserică grecească din Sibiu (care se afla pe locul actualei Catedrale Mitropolitane), pentru nevoile Mitropoliei Ardealului, care, pe lângă Arhiepiscopia Sibiului, mai avea în componența sa Episcopia Aradului și Episcopia Caransebeșului. De asemenea, sfințirea Marelui Mir s-a săvârșit la Cernăuți de către Mitropolitul Bucovinei și Dalmației, Silvestru Morariu Andrievici, în martie 1880.

După Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești (în 1859) și după obținerea Independenței de Stat (în 1877), Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, împreună cu ierarhii Sfântului Sinod, a săvârșit sfințirea Marelui Mir la București, în 25 martie 1882.

Justificând canonic și istoric acest act de mare importanță și manifestare a statutului autocefal de facto al Bisericii din Principatele Române unite, marele cărturar și ierarh Melchisedec Ştefănescu a pregătit răspunsul Bisericii Ortodoxe Române către Patriarhia Ecumenică, din 1882, unde se afirma: „În fiecare țară cu Biserică autocefală, sfințirea Mirului se face numai în Bisericile principale, la patriarhii și mitropolii. Așa în Orient se face (sfințirea Mirului, n.n.) la Patriarhia de Constantinopol, a Ierusalimului, a Antiohiei, Alexandriei, la Crit (Creta); în Rusia, la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev, în Austria, la mitropoliile din Carloviț, din Sibiu și din Cernăuți”.

După recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică, în anul 1885, Marele Mir a fost sfințit în 1893, apoi în 30 martie 1906. În România reîntregită, Marele Mir a fost sfinţit pentru prima dată la 15/28 aprilie 1921.

După ridicarea scaunului mitropolitan al Țării Românești (Ungrovlahiei) la rang de scaun patriarhal, în 1925, s-au făcut sfinţiri ale Marelui Mir în anii 1926, 1934, 1942, 1950, 1955, 1958, 1965, 1968, 1973, 1978, 1983, 1988, 1993, 1996, 2002, 2007 și 2010, astfel încât sfințirea din anul 2019 este a 22-a.

Chiar dacă este un eveniment solemn mai rar, sfinţirea Marelui Mir este necesară mai des, pentru că poporul român ortodox credincios şi jertfelnic, deşi se confruntă adesea cu unele greutăţi, totuși zideşte și restaurează multe biserici de mir şi mănăstiri, care trebuie sfinţite, ca și antimisele necesare tuturor parohiilor și mănăstirilor din România și din diaspora română, unde crește numărul botezurilor.

Sfinţirea Marelui Mir este o expresie a responsabilității pastorale a Bisericii noastre autocefale în comuniune de dreaptă credinţă şi viaţă în Hristos cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi din toate timpurile, ținând seama de nevoile liturgice reale ale eparhiilor din România, din jurul granițelor ei și din diaspora română astăzi.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să reverse mereu peste Biserica Sa din poporul român darurile Sfântului Duh, pentru întărirea în credinţa apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, pentru întărirea misiunii Bisericii Ortodoxe Române, pentru sfinţirea vieţii noastre aici, pe pământ, şi pentru dobândirea mântuirii şi a bucuriei veşnice în Împărăţia Preasfintei Treimi.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române