Sfinţii Ierarhi Mărturisitori ai Transilvaniei

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât să fie trecuţi în calendarele ortodoxe româneşti, ca sfinţi şi mărturisitori, ierarhi, călugari şi credincioşi români, printre aceştia fiind Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Transilvaniei. Trecerea în rândul sfinţilor, după rânduiala ortodoxă, s-a făcut în 1955, la Alba Iulia. Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox pe 24 aprilie este episcopul Iosif al Maramureşului, după cum a hotărât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe la 20 iunie 1992. Pentru un alt mitropolit al Transilvaniei, Andrei Şaguna, s-a constituit o comisie de canonizare, demers iniţiat în 2008.

În calendarul ortodox românesc, pe 24 aprilie sunt prăznuiţi Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Transilvaniei, alături de Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş.

"Biserica ortodoxă românească din Transilvania, de-a lungul istoriei, a trecut prin împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul român. Biserica ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria poporului, fiind singura instituţie românească în jurul căreia avea loc întreaga viaţă naţională, culturală şi religioasă a românilor. Cea mai de seamă instituţie a lor era Mitropolia Ortodoxă, după cum arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, în cartea sa "Sfinţi daco-romani şi români", apărută la Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994.

Astfel, după 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească, condusă de principi de naţionalitate maghiară. Dieta ţării a recunoscut ca "recepte" trei confesiuni noi, născute din reforma protestantă: luterană, calvină şi unitariană, pe lângă biserica romano-catolică existentă mai de mult. Doar românii şi credinţa lor ortodoxă au rămas în afara legii, socotiţi ca "toleraţi" în propria lor ţară. Totodată s-a început o lucrare de propovăduire a noii învăţături calvine printre românii ortodocşi.

"Un rol important în această lucrare de apărare a ortodoxiei şi a neamului l-au avut vlădicii de atunci, fie mitropoliţii din Alba Iulia, fie episcopii din Vad şi Maramureş, precum şi smeriţii preoţi din satele noastre, cu puţină învăţătură, dar însufleţiţi de râvna întru slujirea neamului lor", arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu. "Între aceşti apărători ai dreptei credinţe s-au numărat şi mitropolitul Ilie Iorest din Alba Iulia, mitropolitul Sava Brancovici şi Iosif Mărturisitorul, episcopul din Maramureş" , a mai spus pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Mitropolitul Iorest, aruncat în închisoare

Ilie Iorest a fost mitropolit al Transilvaniei între 1640 şi 1643, fiind numit de către principele calvin Gheorghe Rákóczy I, la insistenţele domnitorului moldovean Vasile Lupu, în pofida faptului că autoritatea confesională reformată din Ardeal, prin superintendentul calvin Ştefan Geleji, l-a susţinut pe Meletie Macedoneanul, fostul egumen de la Mănăstirea olteană Govora, după cum a menţionat Paul Brusanowski, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din Sibiu.

Ilie Iorest s-a născut în Transilvania, dar a crescut de mic la Mănăstirea Putna în Moldova. După ce a fost numit mitropolit al Transilvaniei, a fost hirotonit de mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei. În primul an al numirii sale, a apărut "Evanghelia cu învăţătură" (o nouă ediţie a celei a lui Coresi din 1581). În 1643, când relaţiile dintre Vasile Lupu şi Rákóczy I se înrăutăţesc, au început persecuţiile împotriva lui Iorest. A fost convocat un sobor al tuturor protopopilor şi păstorilor de rit grecesc şi sârbesc din Transilvania, în vederea judecării lui Iorest, învinuit de viaţă nedemnă. Mitropolitul a fost aruncat în închisoare, iar bunurile i-au fost confiscate. După 9 luni, în noiembrie 1643, a fost eliberat în schimbul a 1.000 de taleri pentru vistieria princiară. Deoarece nu dispunea de aceşti bani, a lăsat 24 de garanţi. S-a reîntors în Moldova, la Putna, iar de aici a plecat spre Rusia. După ce a fost primit de ţar, Ilie Iorest s-a reîntors în Transilvania şi i-a răscumpărat pe cei 24 de garanţi (chezaşi), apoi s-a stabilit la Putna, după cum arată conf. Paul Brusanowski. "Mitropolitul Iorest a fost un neînfricat apărător al ortodoxiei în Transilvania, oferind o minunată pildă de statornicie în credinţa păstoriţilor săi, un ierarh însufleţit de dragoste faţă de Hristos, de neamul său şi de pământul strămoşesc", aşa cum a arătat pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Limba română, ca limbă de cult, la cererea lui Sava Brancovici

Sava Brancovici a fost mitropolit al Transilvaniei între 1656 şi 1680 şi provine dintr-o familie sârbească, românizată. A fost ales mitropolit al Transilvaniei de soborul Bisericii române din Transilvania. La 24 mai 1667, principele Apafi a instituit o comisie de supraveghere a mitropolitului, formată din patru "epitropi". Chiar şi în aceste condiţii, Sava Brancovici a obţinut permisiunea de a pleca în Rusia, unde a fost primit de ţar în audienţă, iar la 1 iunie 1668 a depus un memoriu la biroul ambasadorilor, în care arăta necesitatea unei coaliţii creştine antiotomane, după cum spune conf. Paul Brusanowski. După ce s-a reîntors în Transilvania, mitropolitul Sava a avut de suferit anumite asupriri. Soborul condus de Sava Brancovici din anul 1675 a luat mai multe decizii pentru întărirea vieţii religios-morale a credincioşilor. Acestea se referă la românizarea slujbelor şi săvârşirea lor regulată la duminici, sărbători, miercuri, vineri, iar în timpul posturilor, zilnic; disciplinarea preoţilor, cu vizite canonice făcute de mitropolit; catehizarea credincioşilor maturi; dar mai ales a copiilor, îndatorirea pentru credincioşi de a participa la slujbe, de a se spovedi şi împărtăşi de cel puţin patru ori pe an; înlăturarea superstiţiilor.

Sava Brancovici e primul mitropolit despre care se ştie că a cerut expres în Transilvania ca să se introducă limba română în cult. Sava Brancovici a fost condamnat pentru viaţă imorală şi înlăturat. Cronicarul maghiar Cserei a scris că Sava a fost bătut cu biciul până i s-au rupt cămaşa şi carnea de pe trupul lui, apoi a fost întemniţat, a mai arătat Paul Brusanowski.

"Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a îndurat spre sfârşitul vieţii cu demnitate şi răbdare creştinească, a fost socotit de urmaşi ca un "mucenic" sau "martir" al legii strămoşeşti. Aşa se explică hotărârea sinodală din 1950 privind canonizarea sa, act care s-a săvârşit apoi la Alba Iulia, adică acolo unde a păstorit, în anul 1955", arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu în lucrarea dedicată sfinţilor români.

Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox alături de Mitropoliţii Transilvaniei Iorest şi Sava este episcopul Iosif al Maramureşului. "Aşadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinţilor ca "mărturisitor" al credinţei ortodoxe", conform pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Biserica transilvăneană a renăscut cu Andrei Şaguna

În anul 2008 a fost anunţată începerea demersurilor pentru canonizarea altui mitropolit al Transilvaniei, Andrei Şaguna. Credinţa ortodoxă şi organizarea bisericii au renăscut sub păstorirea acestui mitropolit care şi-a dorit să fie ca un tată pentru eparhioţii săi.

Andrei Şaguna s-a născut la 20 decembrie 1808 în Miskolţ, în nord-estul Ungariei, având la botez numele de Atanasie. A studiat Filosofia şi Dreptul la Universitatea din Pesta, iar din 1829 a studiat Teologia, la Seminarul Ortodox din Vârşeţ. În anul 1833, a intrat în monahism, la Mănăstirea Hopovo, primind numele Andrei. În anul 1842 a fost făcut arhimandrit la Mănăstirea Hopovo, iar în anul 1845 a fost numit stareţ la Mănăstirea Covil. În 1846 a fost numit vicar general al Episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, apoi, peste doi ani a fost hirotonit la Carloviţ ca episcop al aceleiaşi eparhii.

Pe 12/24 decembrie 1864 a fost numit arhiepiscop şi mitropolit al reînfiinţatei Mitropolii a Transilvaniei, cu reşedinţa în Sibiu. Vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei a fost desfiinţată în 1701. În decembrie 1864, împăratul Franz Joseph a aprobat reînfiinţarea mitropoliei, iar Andrei Şaguna a devenit mitropolit.

De-a lungul păstoririi sale, Andrei Şaguna a pus mare accent pe educaţie, înfiinţând sute de şcoli confesionale. A înfiinţat şi ziarul "Telegraful Român" a cărui apariţie este neîntreruptă până astăzi, precum şi "Asociaţiunea Transilvană pentru cultura poporului român" (ASTRA). La tipografia Arhiepiscopiei din Sibiu a publicat numeroase cărţi şi manuale. Biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat după principiile statutului organic al mitropolitului Andrei Şaguna care prevedea autonomia bisericească faţă de stat şi sinodalitatea prin care se instituia colaborarea mirenilor cu clericii în exercitarea puterii bisericeşti.

Sute de cărţi religioase şi şcoli confesionale

În cuvântarea intitulată "Mitropolitul Andrei Şaguna - o viaţă de sfinţenie în slujirea românilor ardeleni", rostită de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, la a 103-a Adunarea Generală a Asociaţiunii Astra din 15 noiembrie 2008, dedicată comemorării marelui mitropolit al Ardealului, sunt amintite faptele de excepţie ale mitropolitului. "Meritele excepţionale în istoria modernă şi locul unic al "Marelui Andrei" în conştiinţa românilor de pretutindeni - fiindcă el n-a fost şi nu este doar al Mitropoliei Sibiului şi al ardelenilor, ci al întregului neam românesc - au fost recunoscute şi elogiate încă din timpul vieţii sale de bărbaţi de frunte atât ai Bisericii, cât şi ai culturii naţionale. Personalitatea mitropolitului Andrei Şaguna al Ardealului este într-atât de complexă, încât după prima monografie ce i-a fost dedicată şi care a fost redactată chiar în anul despărţirii sale de această lume au mai fost tipărite aproximativ 1.750 de titluri de cărţi, studii şi articole scrise despre Andrei Şaguna".

ÎPS Laurenţiu a remarcat faptul că "despre nici un alt ierarh român nu s-a scris atât de mult şi nici un alt arhiereu nu s-a bucurat de o aşa mare atenţie din partea posterităţii". Un fapt scos în evidenţă de către succesorul lui Andrei Şaguna, mitropolitul Nicolae Bălan, este că "Şaguna a fost mai presus de toate - preot. Nu teolog, nu om al şcoalei, nu bărbat al vieţii publice, ci înainte de toate a fost un caracter de preot clădit în totul pe temelia Evangheliei".

Viaţa Mitropolitului Andrei Şaguna, bogată în activitatea socială, politică şi culturală, nu poate fi "decât rodul vieţii sale spirituale profunde, reflexul iubirii de Dumnezeu şi de semeni", a spus IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Alături de religiozitatea profundă şi viaţa duhovnicească a mitropolitului se remarcă şi activismul său misionar-bisericesc, acţiunile sale concrete salvând Biserica. "Mitropolitul Andrei a fost preocupat de tipărirea cărţilor de rugăciune, precum şi a tuturor cărţilor de cult, chiar în mai multe ediţii. Astfel, Ceaslovul, editat în anul 1851, a fost reeditat în mai multe ediţii, în anii 1858, 1859, 1867 şi 1870; Cartea de rugăciuni, în anii 1852 şi 1856, Octoihul mic, în anii 1854 şi 1857, Paraclisul Maicii Domnului, în anul 1857, Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 1855, Adunarea unor rugăciuni pentru întrebuinţarea celui mai mare, în anul 1866. Cartea cea mai mult întrebuinţată de preot, Molitvelnicul, a fost tipărită în patru ediţii: 1853, 1864, 1872 şi 1874", după cum a arătat IPS Laurenţiu.

Propunerea pentru canonizare

În anul 2008 s-a propus începerea demersului de canonizare a mitropolitului Andrei Şaguna. "În consens sinodal cu toţi ierarhii ortodocşi transilvăneni şi în acord cu rezultatele comisiei de teologi sibieni (preotul prof. acad. Mircea Păcurariu, arhid. prof. Ioan I. Ică jr şi dl conf. Paul Brusanowski), susţinem răspicat că a sosit vremea să vorbim despre cel evocat astăzi nu doar ca despre "Andrei cel Mare" al Ardealului, ci şi despre Andrei cel Sfânt al românilor de pretutindeni", spunea, în 2008, ÎPS Laurenţiu care a adăugat că "activismul divin şi uriaş al arhiereului Şaguna ţâşnea dintr-o la fel de imensă concentrare contemplativă, liturgică şi studioasă a monahului Andrei, care îşi consuma nopţile trudind asupra esenţialului ortodoxiei, cuprins în Scriptură, cult, canoane şi cultură". Astfel, fiind "un model de abnegaţie şi uitare de sine, de sacrificiu şi devotament faţă de Biserică şi binele comun al neamului şi umanităţii, Şaguna, monahul şi arhiereul, a salvat şi apărat Ortodoxia transilvană nu polemic, ci constructiv. A fost sufletul reconstrucţiei unei biserici în acelaşi timp, tradiţionale şi moderne, apostolul şi îngerul învierii unui neam şi al unei biserici", se mai arată în cuvântarea rostită de IPS Laurenţiu în 2008. Demersul de canonizare este necesar pentru că, "aşa cum istoria nu creează personalităţi, ci doar le consemnează, nici Biserica nu inventează sfinţi, ci doar îi recunoaşte", după cum a arătat Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

▲ "Lucrarea lui nu putu fi decât folositoare; el ni se ivi ca trimis de Providenţă"

Mitropolitul Andrei Şaguna s-a bucurat de un mare respect încă din timpul vieţii sale. La momentul trecerii sale la cele veşnice, Ziarul "Telegraful Român" scria: "A murit mitropolitul Andrei: cei rămaşi în viaţă vor îmbrăca doliu, îl vor înmormânta şi vor cânta imnuri de mărire. Şi a lui moarte e ocaziune de sărbătoare jalnică. Sufletele mari au însă un semn, al lor propriu: a lor moarte este bogată în urmări. O! Mari sunt cei aleşi: chiar şi moartea lor este un câştig pentru poporul din care făceau parte! Numai în întuneric ştim ce este lumina; numai când nu sunt mai mult, ştim ce am pierdut în oamenii mari ce am avut. Mitropolitul Andrei nu este mai mult: acuma, şi numai acuma ştim cine a fost mitropolitul Andrei, acuma, când, lipsind omul, privim numai faptele lui, numai rezultatul lucrării sale, numai ideile ce ni s-au hărăzit de la dânsul. Iată semnul oamenilor mari: la moarte, cuprinsul sufletului lor devine o parte a bogăţiei sufleteşti a poporului întreg (...) Mitropolitul Andrei a trăit în mijlocul nostru şi întreaga lui viaţă tuturora ne este cunoscută. El nu a trăit într-un cerc, ci în poporul întreg; lui toţi i-am fost deopotrivă aproape, toţi deopotrivă departe. Nimeni nu întreabă cine a fost; nimeni nu întreabă ce a fost. Toţi ştim ce a fost el pentru noi. Lucrarea lui nu putu fi decât folositoare; el ni se ivi ca trimis de Providenţă. Mitropolitul Andrei este mort: dar el în veci va trăi în aceea ce am moştenit de la dânsul. Nu plângem momentul sărbătoresc al înmormântării lui; nu prin lacrimi se arată mulţumita urmaşilor către oamenii mari: să îngenunchem cu pietate, păstrând în sufletele noastre tot ce ne-a rămas de la dânsul. Firea lui totdeauna să rămână păstrată în gândirea poporului român".