Slujitorul vrednic al altarului şi slovei

Fondator al învăţământului românesc, filosof, naţionalist convins şi pionier al promovării valorilor autentice, Eufrosin Poteca, egumenul de la Gura Motrului, a constituit un adevărat exemplu pentru posteritate. El a arătat că "omul bine învăţat este temător de Dumnezeu şi iubitor de oameni".

Arhimandritul Eufrosin Poteca a venit pe lume în luna noiembrie a anului 1786, în satul prahovean Nucşoara, fiind binecuvântat la botez cu numele de Radu. Era fiul lui Dumitru şi al Polixeniei Poteca, ţărani clăcaşi, neştiutori de carte, dar cu credinţă mare în Dumnezeu şi în cele sfinte.

La carte şi la muncă, de mic

Deşi trăiau o viaţă austeră, părinţii tânărului Poteca şi-au dorit foarte mult ca el să meargă la şcoală. Aşa se face că, la numai 7 ani, Radu a fost trimis într-un sat vecin, la un dascăl bătrân, pentru a învăţa scrisul şi cititul. Pentru că s-a deprins repede cu tot ceea ce-l putea învăţa dascălul, tatăl său l-a trimis la Bucureşti împreună cu un unchi pentru a-l înscrie la Şcoala grecească de la Mănăstirea Măgureanu. Din cauza cheltuielilor prea mari care se impuneau pentru fiecare elev, Radu Poteca a ajuns să facă ucenicie în prăvălie la un negustor "toptangiu", de neam ţărigrăden. În scurt timp, tânărul l-a câştigat pe negustor prin inteligenţa şi cuminţenia sa. Cu ajutorul negustorului, tânărul Poteca a reuşit să se înscrie la Şcoala grecească din Bucureşti, unde a fost fruntaş la învăţătură. După câţiva ani, un călugăr, fost profesor la Academia grecească, retrăgându-se la Mănăstirea Căldăruşani, l-a convins pe Radu să vină după dânsul şi să se închinovieze ca frate.

În vremea aceea, la Mănăstirea Neamţ, stareţul Paisie uimea o lume întreagă prin învăţăturile sale şi sute de ucenici se adunau din toate părţile pentru a-i asculta sfaturile. Printre aceştia s-a numărat şi tânărul frate de la Căldăruşani. Astfel, la numai 20 de ani, a îmbrăcat rasa monahală sub numele de Eufrosin. La data de 23 martie 1809 este hirotonit ierodiacon, din porunca mitropolitului Dositei Filiti, de către preasfinţitul Iosif, episcopul Argeşului, iar la 21 ianuarie 1813, ieromonah, pe seama paraclisului Mitropoliei din Bucureşti.

Profesor şi traducător de cărţi

Reîntors în Capitală, ieromonahul Poteca şi-a reluat studiile la Academia grecească, unde l-a avut ca dascăl pe vestitul Neofit Duca, directorul şcolii. Între cei doi s-a închegat o strânsă prietenie, desăvârşită prin numirea sârguinciosului ucenic în ascultarea de "dascăl al sfintelor noastre dogme în şcoala grecească" din Capitală. Ca profesor a reuşit să traducă din greceşte mai multe lucrări ale unor autori celebri. Prima lucrare de acest gen a fost cartea lui Dimitrie Davari "Mai nainte grăite spre cunoştiinţa lui Dumnezeu", tipărită la Budapesta în 1818.

La sfârşitul anului 1818, şcoala a fost închisă. În aceste condiţii a venit la Liceul "Gheorghe Lazăr" pentru a preda geografia "în limba patriei sale". Pe lângă cursurile de geografie, învăţatul ieromonah a îndeplinit şi funcţia de traducător din greceşte alături de foştii săi colegi de la Academia grecească, Petre Poenaru şi George Ioanide. În scurt timp a reuşit să câştige încrederea Eforiei Şcoalelor, unde era apreciat pentru calităţile sale deosebite.

Şi-a desăvârşit studiile la Pisa

Pentru a consolida sistemul de învăţământ românesc, Eforia Şcoalelor a aprobat trimiterea câtorva tineri studioşi pentru perfecţionare la şcolile Apusului. Printre aceştia s-a numărat şi ieromonahul nostru. Astfel, în toamna anului 1820, s-a îmbarcat împreună cu ceilalţi colegi spre oraşul Pisa, în Italia. Înainte de plecare, cu toţii şi-au luat angajamentul că, după terminarea studiilor, vor reveni în ţară pentru a sluji, cel puţin opt ani, ca profesori în învăţământul românesc. Dacă angajamentul ar fi fost încălcat, bursierii erau obligaţi să despăgubească Eforia de toate cheltuielile de întreţinere.

La Pisa, Eufrosin Poteca a studiat vreme de trei ani, până în iunie 1823. S-a axat în mod special pe filosofie şi pe traduceri din limba latină şi greacă. Pentru consolidarea cunoştinţelor generale, a luat şi cursuri de teologie, istorie, italiană şi chiar fizică experimentală. Deşi era departe de ţară, ieromonahul a trăit intens efervescenţa evenimentelor din 1821. De aceea, în urma asasinării lui Tudor, îşi exprimă public convingerea că şi în Valahia, "săracă de dreptate şi adevărata noastră mamă care se află în jugul varvariceştilor tirani", se va instaura la un moment dat dreptatea.

După perioada Pisa, au mai urmat doi ani de cercetare în capitala Franţei, unde a frecventat cu interes cursul de astronomie al cunoscutului profesor Argo. La încheierea stagiului de cercetare, ieromonahul Poteca a revenit în ţară pentru a preda filosofia la prestigiosul Colegiu "Sfântul Sava", înaintaş al Universităţii bucureştene.

Egumen şi fondator de şcoli

Activitatea didactică de la Colegiul "Sfântul Sava" nu a durat decât trei ani, din toamna anului 1825 şi până în primăvara lui 1828, atunci când şcoala a fost închisă din pricina unei grave epidemii de ciumă. În aceste condiţii, Poteca a plecat la Budapesta pentru a-şi tipări cursul de filosofie, intitulat sugestiv "Filosofia cuvântului şi năravurilor". În 1829 a revenit în ţară şi a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar ca recompensă, "pentru merite deosebite, pentru efortul depus la catedră şi la traducerea de cărţi, cât şi pentru ortodoxia lui curată", a fost aşezat egumen la Mănăstirea Gura Motrului în Mehedinţi (28 septembrie 1832). Aici, Eufrosin Poteca nu s-a interesat doar de mănăstire, ci a căutat să organizeze şcoli pentru a oferi locuitorilor din împrejurimi perspective noi. Astfel, mănăstirea a devenit un adevărat centru în jurul căruia gravita toată viaţa comunităţii. Fundamentându-se pe vechile temelii culturale motrene, care datau de la 1627, arhimandritul Poteca a înfiinţat în 1832 un lăcal de şcoală în localitatea Buiceşti, asigurând dascălului salariul din fondurile mănăstirii. La cursuri veneau în medie 30 de copii, care se adunau din cinci sate. În 1838, arhimandritul de la Gura Motrului a reuşit să obţină aprobare de la Eforia Şcoalelor pentru înfiinţarea altor şase şcoli săteşti în localităţile Ioneşti, Brăneşti, Coşobăţ, Tânţariul şi Gura Motrului. De aici au plecat să înveţe mai departe, prin burse asigurate de mănăstire, numeroşi elevi, dintre care amintim pe Radu Popescu - tatăl filosofului C. Rădulescu-Motru - şi pe Costache Ionescu.

Opera, "o adevărată enciclopedie"

Din tezaurul pe care vrednicul arhimandrit l-a lăsat ca moştenire posterităţii, publicaţiile şi traducerile constituie o parte însemnată. Polivalent în aproape toate domeniile de activitate, opera arhimandritului Poteca se constituie ca "o adevărată enciclopedie". Ca dascăl de filosofie la "Sfântul Sava" a rostit câteva cuvântări memorabile, pe care, mai apoi, le-a prins în cursurile sale. Deşi era un simpatizant fervent al operei filosofului german Johhan Gottlieb Heineccius, din opera căruia a tradus mult, Poteca şi-a construit individual propria gândire filosofică în armonie cu teologia ortodoxă. În 1832, înainte de a lua egumenia de la Mănăstirea Gura Motrului, a tradus din greceşte cartea "Enhirid, adecă Mânelnic al pravoslavnicului hrisan". În 1833, la îndemnul Sfântului Sinod, a lucrat la întocmirea unui catehism prescurtat intitulat "Catehism mititel, cuprinzând dogmele şi tainele Bisericii Răsăritului, pentru învăţătura pruncilor", care a fost publicat post-mortem. În 1836 a tipărit la Buzău, pentru folosul seminariilor teologice, "Sfânta Scriptură pe scurt cuprinsă în 104 de istorioare culese din Biblie şi din Evanghelie".

În timpul egumeniei de la Gura Motrului ies de sub dibaciul său condei mai multe lucrări de valoare, cum ar fi "Slujba Sfântului Alexandru" - tălmăcită din greceşte şi tipărită la Bucureşti în 1839, "Istoria mănăstirilor Valahiei" - lucrare lăsată în manuscris şi tipărită la un sfert de secol de la moartea sa, "Obiceiurile izrailtenilor şi ale creştinilor", "Vorbire asupra Istoriei Universale" - traducere din Bossuet etc.

"Cu sufletul e-n ceruri, cu mintea-n cele scrise"

După o lungă suferinţă (era grav bolnav de astm bronşic), vrednicul slujitor al altarului şi al slovei a trecut la cele veşnice la 10 decembrie 1858. A fost înmormântat sub streaşina din dreapta bisericii în care a slujit mai bine de 25 de ani. Pe lespedea mormântului său se pot citi şi astăzi versurile poemului epitaf scris de Ion Heliade-Rădulescu: "Aici cu trupul zace Eufrosin Cuviosul/ Cu sufletul e-n ceruri, cu mintea-n cele scrise/ Cu numele în şcoale în inima junimei/ Te bucuri Eufrosin: potecile virtuţii/ Înguste şi spinoase ştiuşi a le străbate,/ Ai onoratu viaţa, de preotu, de profesoru/ Dâapostolu a lui Hristos".