Smerenia Domnului şi smerenia noastră

„Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slavă omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine.“

(Marcu Ascetul, Filocalia, volumul I)

„Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“ (Isaia 53, 3-5). Prin aceste cuvinte, profetul vedea peste timp taina cea mare a luării de către Fiul lui Dumnezeu a chipului nostru de rob, primirea naturii umane cu toate ale ei, însă fără de păcat, pentru a o mântui prin jertfa, moartea şi Învierea Sa (Timotei 3, 16). Această chenoză, deşertare de slava Sa dumnezeiască, rămânând în acelaşi timp ce era, adică Dumnezeu, şi coborând la noi pentru a ne ridica la starea de făptură nouă şi îndumnezeită, este dovada iubirii Sale covârşitoare pentru om, a maximei apropieri de el prin această solidaritate ontologică, pentru a-l ridica din legăturile păcatului şi ale morţii: „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 8).

Întru urmarea vieţii pământeşti a lui Hristos, prin înaintarea pe calea virtuţilor, mai ales monahii se ostenesc pentru dobândirea smereniei, prin depunerea votului ascultării, care înseamnă tăierea voii proprii, şi ascultarea necondiţionată faţă de cel mai mare, slujirea celuilalt şi sălăşluirea pământeştii slave în ţărână, pentru dobândirea libertăţii interioare depline şi încredinţarea lor totală lui Dumnezeu. Smerenia este starea constantă a unui autentic realism duhovnicesc, este retragerea iniţiativei noastre pentru a-L lăsa mai mult pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră, este încrederea deplină în bunătatea şi dreptatea Sa, care dă dezlegări neaşteptate situaţiilor aparent fără ieşire, este cel mai folositor mijloc de a lupta împotriva vulnerabilităţii cauzate adesea de rănirea părutei păreri despre noi înşine.

„Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine“ (Psalm 130, 1). Smerenia este fericirea celor săraci cu duhul, aceştia fiind cei cărora Dumnezeu le descoperă tainele Sale, căci întru ei nu se află duhul de stăpânire al acestei lumi, nici ispitirea tainelor lui Dumnezeu. Smerenia este starea binecuvântată a sufletului care deschide calea nepătrunselor căi ale Domnului, niciodată înţelese deplin de cugetul oamenilor, pentru că se lucrează adesea în contradicţie cu acesta: „Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu“ (I Corinteni 1, 27-29). Smerenia cea mai profundă o dobândim atunci când ne detaşăm de tot ce ne leagă de această lume, având, cu toate acestea, şi tocmai pentru aceasta, siguranţa îndrăznirii la Dumnezeu şi pacea adusă pe pământ de Hristos, Care a mărturisit înaintea mormântului prietenului său, Lazăr, că El este Învierea şi Viaţa şi a răspuns înaintea lui Pilat că împărăţia Sa nu este din lumea aceasta, Care a respins ispita diavolului ce îi propunea în pustie, în schimbul renunţării la închinarea în Duh şi adevăr, toată bogăţia nimicului şi slava deşartă a acestei lumii, Care a intrat în Ierusalim înconjurat de uralele mulţimilor şi în umbra ramurilor de finic, ştiind cât de amăgitoare este slava de la oameni şi că peste câteva zile avea să fie dat nevinovat spre moarte.

Smerenia ne păstrează în preajma Mântuitorului, întru asemănarea cu El, Care ne îndeamnă să Îl urmăm întru blândeţea şi smerenia Lui, pentru a-L afla pe El şi odihna sufletelor noastre, este o stare de priveghere şi de permanentă conştientizare a limitelor şi a micimii noastre, a ajutorului şi a purtării de grijă a lui Dumnezeu: „Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu“ (Psalm 93, 17).

Este chemarea harului care îndepărtează suflarea morţii şi ne face făpturi vii, redându-ne nouă pe noi înşine, revelându-ne treptat chipul dumnezeiesc din noi. Este continua luptă, în orice aspect al vieţii, cu moartea, detaşarea de tot pentru a-L păstra pe Hristos, cu maturitatea duhovnicească a celui care a topit în el fondul egoist al patimilor, prin îndelunga suferinţă, răbdare şi nădejde. Este puterea de a vedea în viaţă darul, prin descoperirea şi păstrarea unicului necesar al vieţii. Smerenia este încununarea şi concentrarea tuturor virtuţilor, căci, fiind biruitoare a mândriei şi a slavei deşarte, ultimul lanţ al celor opt patimi sau gânduri ale răutăţii, pregăteşte nepătimirea şi se află cel mai aproape de iubire.