Suferința poate fi uneori o pocăință în tăcere

Biserica Ortodoxă Română a pomenit în Duminica a 4-a după Paști, minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan (cap. 5, vv. 1-15). Înțelesurile duhov­ni­cești ale acestui eveniment au fost explicate de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reșe­dinței Patriarhale.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat în cuvântul său faptul că Evanghelia Vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda cuprinde o serie de învățături care arată că Mântuitorul este în același timp Doctor şi Duhovnic desăvârșit.

„În primul rând, vedem că Domnul Iisus Hristos, din iubire milostivă față de omul suferind şi neajutat, merge la scăldătoarea Vitezda pentru a ajuta un slăbănog care era singur şi bolnav de 38 de ani. În al doilea rând, textul evanghelic arată că Iisus îl vindecă pe acest slăbănog în zi de sărbătoare, pentru a ne în­văța că binele trebuie săvârșit în orice vreme. În al treilea rând, Evan­ghelia menționează că îndată după ce a fost vindecat, acest slăbănog a mers la Templu pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru că a primit vindecare. În al patrulea rând, Evanghelia ne arată că Iisus este Duhovnic desăvârșit şi Doctor desăvârșit, deoarece mai întâi El îl vindecă pe cel bolnav şi apoi îl sfătuiește duhovnicește discret”, a spus Preafericirea Sa.

În continuare, Patriarhul României a evidențiat contrastul dintre  iubirea milostivă a Mântuitorului și egoismul celor care erau indife­renți față de slăbănog.

„Evanghelia ne arată că Domnul Iisus Hristos știe că acest om era singur și nimeni nu îl ajuta la scăldătoarea Vitezda. Pentru că nu a avut om, Dumnezeu S-a făcut Om și a venit să-l vindece, pentru că acest bolnav era de 38 de ani suferind, fiind, așadar, mai în vârstă decât Mântuitorul. Pentru că nu avea om într-o mulțime de oameni, Dumnezeu Omul, Iisus Hristos, a venit direct la el și numai pentru el, ca să-l vindece. (…) Aceasta ne arată că Dumnezeu cunoaște sufe­rința fiecăruia și singurătatea omului care nu este ajutat de nimeni. Acest bolnav nu era singur într-o pustie, ci era singur într-o mulțime de oameni, într-o forfotă de mul­țime, dar fiecare avea grijă de bolnavul lui și îndată ce se vindeca, pleca acasă. Nimeni nu s-a găsit să îl ajute și pe acest om bolnav care nu avea pe nimeni și era singur. Individualismul și egoismul mulți­mii de oameni de la scăldătoare au făcut din sufletele lor un pustiu. Ei nu erau în pustie, dar sufletele lor erau pustiite de egoism și nu mai arătau nici un gest de omenie față de cei care nu le erau cunoscuți și apro­piați, dar aveau nevoie de ajutor”, a subliniat Patriarhul României.

Referindu-se la atitudinea Mântuitorului față de slăbănog, Întâi­stătătorul Bisericii noastre a arătat ca Domnul nu l-a certat sau judecat pe cel vindecat, ci a căutat și tămăduirea lui sufletească.

„Slăbănogul a avut o răbdare fără cârtire și o speranță constantă. Nu a judecat pe nimeni, nu s-a răzvrătit, nu a clevetit, ci a răbdat în singurătate suferința sa. De aceea, Mântuitorul vede suferința lui ca o pocăință în tăcere. Acest bolnav a transformat suferința în pocăință și pentru aceasta Iisus a venit la el să îl vindece. Mântuitorul nu îl ceartă, nu îi reproșează, nu îl judecă pe acest bolnav, ci mai întâi îl ajută, îl vindecă și apoi, când îl întâlnește la Templu, mulțumind lui Dumnezeu, îi spune tainic, discret: «De acum să nu mai păcătuiești, să nu ți se întâmple ceva mai rău». Aici ve­dem că Iisus este Duhovnicul desăvârșit, Care păstrează o relație de confidențialitate între doctor și pacient, între duhovnic și penitent. El ridică, iartă, vindecă, dar nu umi­lește. Nu spune ce păcat a să­vârșit acela, ci îl sfătuiește în mod discret. Astfel, Iisus recuperează demnitatea umană a omului care se pocăiește prin suferință și prin aceasta El ridică demnitatea umană, redându-i sănătatea sufletească și trupească pentru că a venit în lume să vindece pe cei bolnavi, să ierte pe cei care se pocăiesc de păcate și să dăruiască viață veșnică sau mântuire celor care cred în El”, a evidențiat Preafericirea Sa.

Scăldătoarea Vitezda, prefigurare a Bisericii

În încheiere, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat faptul că scăldătoarea Vitezda a fost o prefigurare a Bisericii, care are deplinătatea harului, fiind izvor de vindecare pentru toți credincioșii.
„Evanghelia aceasta arată că Biserica are plinătatea harului, în timp ce scăldătoarea Vitezda era doar o arvună a harului, o antici­pație sau o dăruire parțială a acestuia. Acolo se vindeca un singur om după tulburarea apei de către înger. Prin harul Sfântului Botez, însă, se vindecă de păcatul strămoșesc și de păcatele săvârșite după aceea toți oamenii. Părinții Bisericii au văzut în scăldătoarea Vitezda o preînchipuire a tainei Bisericii în care iubirea milostivă a lui Hristos vindecă prin Sfintele Taine atât bolile sufletești, cât și trupești ale oamenilor, ceea ce confirmă faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, iar Biserica Sa, Trupul Său tainic, este plină de harul vindecării, al ridicării oamenilor din păcat și din moarte”, a subliniat Patriarhul României.