Superstiţiile ştirbesc valoarea şi rostul tradiţiilor autentice

Ca urmare a unor întâmplări cutremurătoare ce au avut loc în cimitirul Parohiei Vlad Ţepeş din Protopopiatul Hereşti, unde multe morminte au fost profanate, clerul Episcopiei Giurgiului adresează credincioşilor următoarele îndemnuri cu privire la obiceiurile legate de înmormântare:

Iubiţi credincioşi,

Cu îngrijorare şi mâhnire ne adresăm vouă la început de an, aflând că buna-cuviinţă şi rânduiala din Biserică sunt înlocuite adesea de obiceiuri ce nu au nimic de-a face nici cu învăţătura de credinţă ortodoxă, nici cu rânduiala liturgică. Multe dintre aceste obiceiuri sunt străvechi, moştenite de la strămoşii noştri şi preluate ca un bun al poporului român. Fără îndoială, ele reprezintă o parte a istoriei noastre şi se cuvine să le păstrăm cu cinste, însă alături de ele şi-au făcut locul o seamă de aşa-zise tradiţii, de superstiţii care ştirbesc valoarea şi rostul tradiţiilor populare autentice.

Dintre momentele de răscruce ale vieţii omului, nici unul nu este mai bogat în astfel de obiceiuri ca acela al morţii. Durerea din sufletele celor rămaşi în viaţă, pierderea unei persoane dragi, teama în faţa necunoscutului, toate acestea au contribuit la crearea unui număr impresionant de ritualuri care, de-a lungul vremii, s-au suprapus, astăzi fiindu-ne foarte greu să le mai putem număra. Amprenta lor a fost atât de puternică, încât nici veacul acesta, atât de străin de tot ceea ce înseamnă tradiţie, nu le-a putut înlătura. Ele au continuat să fie practicate în paralel cu rânduiala creştină a înmormântării, ajungând, cu timpul, să se asocieze acesteia. Din păcate însă, toate acestea şi-au păstrat fondul superstiţios, fără vreo valoare reală pentru mântuirea omului. Trebuie să precizăm că aceste practici folclorice nu sunt introduse de slujitorii Bisericii, ci ţin de anumite obiceiuri locale, practicate vreme îndelungată, şi pe care preotul nou-numit la o parohie le găseşte deja împământenite.

O practică necanonică, destul de des întâlnită, am putea spune chiar o superstiţie comună cu ignoranţa, este prinderea unei monede găurite de mâna defunctului. Aceasta este o reminiscenţă a păgânismului, când grecii antici obişnuiau să pună o monedă de argint în gura celui decedat, pentru ca atunci când va ajunge la râul Stix să-l poată plăti pe Charon. În mitologia greacă, Charon este luntraşul lui Hades. El îi trecea pe cei adormiţi peste râul Stix, dacă îşi puteau plăti călătoria. Cei care nu puteau plăti aveau de pribegit o sută de ani pe malurile râului. În Eneida lui Vergilius, mai exact în cartea a şasea, Sibyla îl ajută pe Enea să treacă râul în direcţia inversă şi să se întoarcă în lumea celor vii.

Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană sau pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine familia îndoliată pot face acest lucru cu discreţie, fără zgomot, ştiind că "zgomotul face puţin bine, iar binele face puţin zgomot!".

Asistăm adesea la momente care, în ciuda atmosferei cernite, nu transmit nici durere, nici decenţă sau respect pentru cel care a plecat dintre noi şi nici nădejdea că Bunul şi Milostivul Dumnezeu îi va rândui acestuia un loc în corturile celor drepţi. Rugăciunea preotului este trecută cu vederea, însă nu poate fi ignorat obiceiul de a strecura printre veşmintele celui răposat diferite sume de bani sau obiecte, cu speranţa că toate acestea vor garanta trecerea fără dificultate a sufletului prin vămile văzduhului. Ne întrebăm atunci: Ce rost îşi mai au credinţa, faptele bune, viaţa întreagă a omului, petrecută în sânul Bisericii? Ce rost mai au rugăciunile şi rânduielile bisericeşti, de vreme ce o sumă de bani poate înlesni mântuirea? Toate aceste obiceiuri, păstrate din negura vremurilor, nu fac decât să umbrească singura, adevărata învăţătură mântuitoare, propovăduită în Biserică. Sfinţii Părinţi s-au luptat neîncetat ca să arate netemeinicia lor, Biserica însăşi a condamnat aceste practici în cadrul sinoadelor ecumenice, cuvenindu-se să amintim canoanele 61 şi 65 ale Sinodului Trulan. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a mustrat necontenit pe cei ce preferau să dea crezare superstiţiilor şi obiceiurilor păgâneşti decât dreptei credinţe. Chiar în privinţa obiceiurilor legate de înmormântare, marele ierarh se exprima astfel: Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte: despre acele plânsete de pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţia zilelor? Spune-mi! Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XII-a la I Corinteni, traducere de arhimandrit Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, p. 165). Indiferent de loc sau de timp, Biserica nu a încetat să condamne aceste practici, încredinţată fiind că ele nu pot influenţa în nici un fel mântuirea celui credincios. Cu toate acestea, aceste practici s-au perpetuat de la o generaţie la alta, demonstrând încă o dată că puterea obişnuinţei este adesea mult mai mare decât aceea a bunei rânduieli şi cuviinţe.

Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre arată că lucrarea mântuirii se desfăşoară în viaţa aceasta, păstrând neîmpuţinată arvuna harului sfinţitor. Această viaţă trebuie petrecută ca un răstimp al faptei celei bune, a rugăciunii, a pocăinţei, a apărării dreptei credinţe. Nu întâmplător, Sfântul Clement Romanul îndemna pe creştinii timpului său cu aceste cuvinte: Să ne pocăim cât timp suntem pe pământ… căci după ce am plecat din lumea aceasta, nu vom mai fi în stare să o facem" (Clement Romanul, Epistolă numită a II-a către Corinteni VIII. 1-3, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia P.S.B., vol. 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 97). Tot Sfântul Clement, intuind pericolul acestor superstiţii, adăuga: Să ne vindecăm cât avem timp, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, Cel ce ne vindecă, dându-i în schimb răsplată. Ce răsplată? Să ne pocăim cu inimă sinceră. Căci Dumnezeu cunoaşte pe toate mai dinainte şi ştie cele din inima noastră (Ibidem IX. 7-9, p. 98). Iată, aşadar, îndemnul Bisericii noastre: credinţă tare, lucrare duhovnicească, pocăinţă sinceră şi inimă curată. Toate acestea reprezintă arvuna mântuirii şi a vieţii veşnice, iar nu diferitele obiecte sau sumele de bani pe care, din neştiinţă sau din rea obişnuinţă, le punem în sicriul celui răposat.

Referitor la aspectul material, întâlnim la unii creştini credinţa falsă că mortul mănâncă şi bea, sau că are nevoie de bani şi de bijuterii pe lumea cealaltă, de aici provenind practica greşită de a aşeza în sicriu valori materiale de orice fel: bani, obiecte personale, mâncare sau băutură etc. Dimpotrivă, este indicat ca îmbrăcămintea să fie sobră, curată, fără stridenţe şi fără podoabe. Este bine ca obiectele de valoare - bijuterii, bani etc. - să fie utilizate spre fapte de milostenie, nu înmormântate, existând riscul ca, din cauza crizei materiale, în care fără voie am intrat, anumite persoane fără frică de Dumnezeu să profaneze mormântul, însuşindu-şi bunurile materiale, aşa cum s-a întâmplat în unele cimitire parohiale din judeţul nostru. Un caz cutremurător este cel din cimitirul Parohiei Vlad Ţepeş, Protoieria Hereşti, unde multe morminte au fost profanate şi crucile sfinte de la căpătâiul celor adormiţi au fost distruse.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Cultul morţilor face o adevărată pedagogie creştină a dragostei, a ataşamentului şi a respectului dintre membrii aceleiaşi familii - a copiilor faţă de părinţii şi fraţii lor răposaţi şi invers - şi dintre membrii Bisericii, marea familie creştină, adică, ceea ce facem noi pentru părinţii şi rudeniile noastre trecute la cele veşnice, să facă şi urmaşii cu noi. Nu trebuie să rămânem departe de împlinirea îndatoririlor ce ne revin faţă de memoria lor, ci să arătăm aceeaşi dragoste şi recunoştinţă pentru cei plecaţi din familiile noastre. Aceasta reprezintă dovada dragostei care nu-i uită pe cei ce nu mai sunt printre noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.

Însă socotim necesar să subliniem că trebuie cultivate numai acele practici şi tradiţii sănătoase, care sunt în concordanţă cu învăţătura de credinţă şi cu rânduiala tipiconală a Bisericii dintotdeauna, iar celelalte, care păgubesc buna rânduială, fiind contrare dreptei credinţe şi care expun Biserica şi pe slujitori discuţiilor negative, trebuie înlăturate cu fermitate, dar cu tact şi prudenţă. Astfel de obiceiuri nu pot fi îndepărtate îndată, însă avem datoria părintească, în calitate de păstori de suflete, să atragem atenţia asupra pericolelor şi neajunsurilor pe care acestea le pot aduce. Ele nu aparţin tradiţiei Bisericii şi nu pot fi integrate în nici un fel în rânduiala bisericească. Acele sume de bani pot fi la fel de bine oferite ca milostenie unui copil sărman sau unei familii nevoiaşe, un astfel de gest fiind mult mai de folos decât respectarea superstiţiilor, împlinind astfel porunca Mântuitorului: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13). Milostenia să fie, la rândul ei, însoţită de rugăciune curată şi de respectarea adevăratei rânduieli a Bisericii şi numai atunci vom putea nădăjdui cu adevărat că strădaniile noastre vor fi bineplăcute înaintea tronului Preasfintei şi de viaţă Făcătoarei Treimi.

Având încredinţarea că îndemnul nostru nu va rămâne fără răspuns în rândul credincioşilor noştri, rugăm pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască duhul înţelepciunii, gândul smerit al răbdării şi al dragostei, pentru ca să nu ne lăsăm răpiţi de duhul acestui veac, ci să dăm mărturie, împreună cu toţi sfinţii, de viaţa cea fericită împreună cu Hristos, în Biserica Sa cea Sfântă. (Biroul de presă al Episcopiei Giurgiului)