Ideea că cea mai înaltă formă de cunoaştere poate fi atinsă doar prin iubire o găsim afirmată, uneori direct, alteori mai mult sau mai puţin voalat, atât la personalităţi din domenii diferite ale culturii, cât şi la cei care şi-au ales pentru viaţă calea duhovniciei.
Blaise Pascal, de exemplu, o sugerează doar atunci când într-una din cele mai cunoscute cugetări ale sale spune: Inima are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte, pe când Mihai Eminescu îi dă o expresie mai directă atunci când, prin glasul pădurii, spune într-una din poeziile sale: O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult (Poezia O, rămâi...). Poetul, adică cel care păstrează în sufletul său într-o bună măsură inocenţa copilului care a fost cândva, rămâne ataşat de valorile copilăriei şi de acea el îl poate înţelege atât de bine pe copil. Dovadă sunt următoarele patru strofe ale acestei poezii în care, cu acea extraordinară putere de seducţie a verbului eminescian, suntem transpuşi în universul copilăriei, acolo unde dimensiunea sacralităţii lumii a rămas nealterată şi omul se simte eliberat de constrângerile spaţiului şi timpului: Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri.
Într-un alt registru, şi anume acela al teologului intelectual trecut pe la cele mai înalte şcoli ale Europei timpului său, discută problema cunoaşterii arhimandritul Sofronie, stareţul întemeietor al mănăstirii de la Essex. Pentru frumuseţea demonstraţiei, voi cita întregul demers al gândirii sale legat de această problemă din lucrarea sa, intitulată Naşterea întru împărăţia cea neclătită. Spune la un moment dat părintele arhimandrit în această lucrare: Cunoaşterea este mai întâi împărtăşire fiinţială - o unire vie a celui ce cunoaşte cu cel cunoscut. Nu este cu putinţă a cunoaşte ceea ce depăşeşte în chip absolut subiectul celui ce cunoaşte. «A cunoaşte» - înseamnă «a însuşi», «a integra în propia viaţă», «a face cunoscutul imanent sieşi», Bineînţeles, orice cunoaştere, deja din principiul ei, presupune un oarecare element de «imanenţă», dar cunoaşterea desăvârşită, în acord cu perspectiva scripturară, nu se poate înţelege decât ca o desăvârşită unire fiinţială. Dacă dragostea este cu adevărat o «unire», putem spune că măsura cunoaşterii atârnă de măsura iubirii. Astfel, în Sfânta Treime, Iubirea absolută şi Cunoaşterea absolută se dovedesc a fi identice, şi totuşi deosebirea între ele nu se şterge.
Poate că textele celor trei personalităţi (filosoful, poetul şi teologul) ne vor ajuta să înţelegem mai bine cuvintele Apostolului Pavel Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. (I Corinteni 13, 13) De aceea, astăzi, când spre bietul om, mai ales spre omul în formare, vine o adevărată avalanşă de informaţii, unele dintre ele de-a dreptul nocive, este deosebit de important ca toţi cei ce, într-un fel sau altul, se ocupă de educaţie, să aibă în vedere, în activitatea lor cu tânăra generaţie, cultura inimii. Să nu uităm că din inima omului ies atât cel bune, cât şi cele rele şi, dacă am reuşit să-l deprindem cu simţiri alese, şansa ca din inima lui să iasă cu preponderenţă cele bune a crescut mult. În felul acesta, tânărul în formare va putea să se apropie mai uşor de Adevăr şi să-L cunoască. Este garanţia că la maturitatea sa va putea fi un om care acţionează liber şi în deplină responsabilitate.
.jpg)
