Taberele bisericești - bucuria comuniunii tinerilor

Impresionat, ca orice român înrădăcinat în veșnicia modestă, dar sigură și permanent deschisă spre lumea valorilor netrecătoare, satul românesc, la vizionarea unui episod mai mult decât duios, simplu, autentic și cuceritor lăuntric, până la lacrimi, localitatea și oamenii ei din cătunul Dobrești, comuna Bara, județul Timiș, la TRINITAS TV, măsor mai bine distanțele dintre trecut, prezent și viitor în spațiul meu sufletesc. Este vorba despre o evocare a resurselor satului românesc în domeniul cel mai sensibil: nașterea, creșterea și educarea omului pentru viață.

De obicei, atunci când examinăm sau când cercetăm spre evaluare o anumită zonă, o localitate, avem în vedere mai mult resursele naturale, pe cele edilitare, căile de acces, eventuala stare de interes turistic și neapărat potențialul economic ori starea materială a locuitorilor, cam atât. Oare să fie suficient? Se pare, în multe situații și mai cu seamă în actuala stare de fapt, că astfel stau lucrurile.

Satul este îmbătrânit. Satul este părăsit de tineri. Satul este în părăsire. Obiectiv văzând, de la distanță, mai ales de la oraș sau din lumea mare, așa ar putea sta lucrurile. Însă, dintr-o perspectivă mai profundă, culturală, spirituală și umană, în cel mai frumos înțeles al realității, lucrurile comportă o analiză mai nuanțată, iar locuitorii, o mare atenție, respect real și bună­voință, dacă se poate zi de zi. Valoarea satului o constituie puterea generatoare a rădăcinilor existențiale, care nu vor putrezi nici material, și cu atât mai puțin spiritual, cultural și patrimonial.

Nu doar frumusețea, de multe ori paradiziacă, a așezării unor sate în „Grădina Maicii Domnului”, România, ci mai cu seamă „comorile ascunse” în sufletele generoase, blânde, miloase și virtuoase ale locuitorilor, îndeosebi vârstnici, devin „aurul” unei bogății smerite și mereu disponibile, aidoma pomului încărcat de rodire ce-și pleacă spre trecător bunătățile, din care, vorba scriitorului: „Drumețule, ia fără sfială, că n-ai să dai la nimeni socoteală!”

Așa am trăit întâlnirea cu bătrânii, cu înțelepții satului în care am deschis ochii în această lume, atunci când am avut bucuria vizionării frumuseților satului natal al Patriarhului nostru, Preafericitul Părinte Daniel, la sorocul frumoasei vârste de 70 de ani! Nici că se putea găsi un dar mai prețios, mai autentic, mai valoros și mai convingător despre personalitatea Întâistătătorului Bisericii noastre decât temelia, „Betleemul”, „rădăcinile”, înrădăcinarea și creșterea sa robustă și tenace, decât „icoana” satului Dobrești, cu o mână de oameni, dar cu un nor de mărturii de la pământ până la cer, uimitoare și profund veridice prin naturalețea, simplitatea și forța spirituală cuceritoare!

Colegii, consătenii, sătenii Patriarhului României au realizat în acest film crâmpeie din viața reală a unei familii înstărite, modeste, educate, dar foarte harnică și trainică în fața celor mai mari provocări ale timpului! Familia Patriarhului este familia omului cumsecade! Lacrimile celor care evocau firescul, hărnicia, evlavia, energia, cumințenia și, mai ales, modestia copilului Dan Ilie spun totul! Dorul după copilăria tihnită, deși plină de privațiuni, a generației Patriarhului, se descifra în lacrimi și de bucurie, dar și de recunoștință pentru parcursul de pe povârnișul vieții, nu deloc ușor al devenirii consăteanului, care din vârful Cea­hlăului a privit spre câmpia dulcei copilării a Dobreștiului, ctitorind, ca și Patriarhul Miron, în curtea casei și în vecinătate mănăstire, spre pomenire și, mai ales, spre dăinuirea oamenilor și a satului, din neam în neam. Așa, iată, se pot reînvia și satul și credința și datinile și comorile netrecătoare ale satului!

Copiii orașului sunt florile frumoase din rădăcinile satului

Din ce în ce mai convingătoare devin faptele educației firești și nu neformale, cum adesea se perpetuează de către unii formatori printre copiii și tinerii programelor extracurriculare. Nu de puține ori și în Biserică ne confruntăm cu dificultăți, când trecem de la lucrarea informală, școlară, la ora de religie, spre comunicarea directă, părinți, mama și tata, cu frații familiei, preot, dascăl de religie și obișnuiții credincioși din comunitățile parohiale. Din fericire, multe din programele înțelept gândite și programatic transmise de Patriarhul României spre dezbatere în Sfântul Sinod, încă din anii ’90, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, au prins nu doar rădăcini în Biserică, ci dau chiar roade bogate!

Imaginați-vă entuziasmul sălilor, doldora de tineret, în toate orașele țării, unde, pe lângă teologi, ierarhi și personalități, conferențiau oameni cu viață sfântă și de acolo au izbucnit entuziast energii nebănuite precum cele văzute pe povârnișul Muntelui Ceahlău, tineri purtând pe spate materiale pentru zidirea bisericii de pe „Taborul” României, Ceahlăul, la inițiativa tânărului Mitropolit. Dar focurile de tabără, dar festivalurile, care, iată, au ajuns la marile întruniri internaționale (I.T.O.)?

Acum, mai ales în pandemie, cu toată pru­dența și prin măsurile sanitare necesare, trebuie reluate cu dragoste, cu măsură și echilibru, dar cu entuziasm întrunirile de suflet din ogrăzile Domnului, centrele bisericești din parohii și mănăstiri, taberele! 

Taberele, școli de scurtă durată pentru un parcurs comunitar de lungă distanță

Aș dori, în încheierea acestei evocări a resurselor satului românesc, pentru recreerea și formarea tinerilor și a copiilor sub streașina bisericii, precum în familie, în școală și în lume, să evoc o salutară inițiativă în Arhiepiscopia noastră a Dunării de Jos, acum în vacanța de vară, ca pe cea mai convingătoare lecție de educație, cu protagoniști în comuniune: părinți de copii, profesori de religie, preoți și monahi în mijlocul frumuseților satului românesc și în curțile caselor Domnului pentru o necesară comunicare de la suflet la suflet și de la inimă la inimă: taberele pentru elevi și tineri. De la tinerețea de vârsta întâi până la cea de a treia, pentru a împrumuta expresia Preafericitului Daniel, toți suntem în școala relaxării și a bucuriei.

Lăudabile, de apreciat și de promovat sunt câteva centre parohiale din eparhie: „Sfântul Vasile”, „Sfântul Spiridon”, „Muzeul eparhial”, „Înălțarea Domnului” din municipiul Galați, „Sfânta Parascheva” din municipiul Brăila, mănăstirile Buciumeni, Adam, Cârlomănești, Toflea, Cudalbi, Tudor Vladimirescu în județul Galați, mănăstirile Măxineni și Lacu Sărat din județul Brăila și, mai cu seamă, centrele foarte bine realizate și tot atât de bine gestionate educațional de vrednicii preoți din parohiile Braniștea, Fundeanu, Brătulești, Frumușiţa în județul Galați și Ianca, Radu Vodă, Frecă­-ței - Insula Mare în județul Brăila.

Le-am amintit pe cele mai ușor accesibile pentru elevii și tinerii din orașe, care, iată, în aceste zile, au cea mai călduroasă primire, fie și pe zile, de către mănăstiri și parohii, gratuit. Ei sunt oaspeții dragi, copii și tineri, însoțiți de membri ai familiilor lor, de dascălii lor și atent, cu mare disponibilitate, ocrotiți de slujitorii bisericești. Este atâta naturalețe, atâta firesc, atâta bunăvoință și atâta deschidere, de la mic la mare și viceversa, încât e păcat să nu deschidem mai des și mai iubitor porțile sfintelor lăcașuri, centrele sociale și, mai ales, „brațele” inimilor noastre spre copii, tineri și familiile lor. Așa redevenim și familie creștină, și promotori ai valorilor satului românesc, și continuatori ai unei tradiții prin care, cu siguranță, dobândim și odihnă și recreere, și energie și, mai cu seamă, sănătate de la mic la mare.