„Te simţi singur, intră în reţea…“

Trăim într-o epocă în care cuvintele "prieten", "reţea", "relaţie" sunt în vogă. Reţelele de socializare ne ajută, companiile de telefonie mobilă - şi, mai nou, fixă - ne pun la îndemână o mulţime de oferte prin care să ne putem "ţine prietenii aproape". "Te simţi singur, intră în reţea…" este soluţia pe care contemporanii sunt invitaţi din ce în ce mai des să o adopte, creând adevărate comunităţi virtuale.

Privind însă mai atent la acest fenomen al exploziei comunicării, prieteniei şi împrietenirii cu orice preţ, remarcăm o dramă fundamentală: însingurarea omului contemporan. O însingurare ce vine ca o consecinţă a absenţei lui Hristos din viaţa personală şi din relaţiile care ne definesc ca oameni şi comunităţile interumane pe care le creăm.

Exilat în propria lume, fiecare tronează pe propria planetă, visându-se stăpân al universului, înecându-se în alcoolul ofertei cotidiene, în poza bărbatului sau a femeii de succes, adâncit în teoretizări de tot felul, în speranţa unui aport măreţ la istoria umanităţii, ori "serv" al propriului "serviciu". Toate în încercarea uitării dramei personale, aceea de a fi naufragiat la un moment dat în pustiul acestei vieţi, din lipsa unei educaţii reale, ori datorită tuturor compromisurilor care ne marchează viaţa, prin pactizarea cu lumea, de dragul carierei şi al propriei imagini. Ne motivăm atitudinea ascunzându-ne după grija zilei de mâine, după faptul că timpul "s-a comprimat". În vacarmul cotidian, cine-şi mai aminteşte că "ajunge zilei răutatea ei"? Ori "nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?" (Matei 6. 25-26). De dragul "consemnului" care nu s-a mai schimbat, în ciuda faptului că "de la an la an, planeta s-a învârtit din ce în ce mai repede", ne facem datoria cu convingerea că suntem oameni serioşi, responsabili şi "că poţi fi şi credincios şi leneş totodată" (cf. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinţ). Ieşim în faţă cu pălării tot mai înalte, în speranţa că cineva ne va vizita profilul sau blogul personal, unde am dat propriile "porunci chibzuite", astfel încât să ni se recunoască meritele, calităţile şi să fim aplaudaţi.

Lipsiţi de dimensiunea ascetică, am uitat ori nu mai avem răbdare să facem exerciţiul prieteniei, aşa cum este el surprins în episodul întâlnirii vulpii cu micul prinţ. Un exerciţiu al bunului-simţ în construirea şi menţinerea unei relaţii, fără a invada spaţiul intim al celuilalt pe motivul "grijii de multe", faţă de aproapele. Puţini mai ştiu astăzi că "nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim". Şi asta pentru că "oamenii nu mai au timp să cunoască nimic". Ei "cumpără lucruri de gata, de la neguţători" - hyper- ori supermarketurile, care ne-au devenit spaţii de relaxare. Dar "cum nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni" (cf. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinţ).

Toate aceste imagini formează puzzle-ul dramei lumii contemporane: a alienării omului în lipsa aflării şi împlinirii sensului său real, acela de chip al lui Dumnezeu ce tinde spre asemănarea cu El. Punându-se pe el însuşi măsură a tuturor lucrurilor, fără a se mai hrăni din Persoana infinită care este Hristos, Cel ce cheamă la "ospăţul credinţei", fără a mai avea ca model comuniunea Persoanelor Treimii (cf. Dumitru Stăniloae), omul contemporan creează relaţii superficiale şi uneori caricaturale.

Fiindcă "limpede nu vezi decât cu inima" (p. 95), ieşirea din superficialitate ori din caricatură stă în redobândirea bunului-simţ, printr-o educaţie a umanului, a inimii omului. "Prima preocupare a unei educaţii adevărate şi adecvate este aceea de a educa inima omului aşa cum a făcut-o Dumnezeu", spune Luigi Giussani, în cartea sa "Riscul educativ".

De aceea, lăsând la o parte seducătoarea ofertă a afirmării personale înaintea oricărei false comunităţi, ori a prieteniei forţate, să reflectăm asupra propriei poziţii în raport cu Hristos, cu sine şi cu ceilalţi. Fiecare creştin să facă un exerciţiu de memorie, pentru a-şi aminti că este important în planul de mântuire al lui Dumnezeu şi parte integrantă a comunităţii vii, care este Biserica - Trupului tainic al lui Hristos - pentru care însuşi Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce. Din această "reţea", în care fiecare îşi regăseşte demnitatea pierdută, orice altă relaţie îşi va re-/căpăta sensul de care are nevoie ca să se nască şi să dureze.