Tot ce se petrece în viaţa noastră e spre descoperirea lucrării lui Dumnezeu

Hristos Mântuitorul coboară în lume ca să deschidă ochii multora, dar, printr-o dramatică şi greu de imaginat schimbare, mulţi dintre cei care îşi închipuiau că văd, că ştiu şi cunosc voia lui Dumnezeu vor pierde tocmai din cauza refuzului de a-L primi şi crede în Hristos Iisus, Mântuitorul lumii.

Duminica a 6-a după Paşti aminteşte despre vindecarea orbului din naştere, descrisă de întregul capitol 9 al Evangheliei Sfântului Ioan. Spre deosebire de vindecarea altor orbi, cărora Iisus Mântuitorul le-a redat lumina ochilor, această vindecare cuprinde mai multe etape, care arată că, pe lângă lumina fizică pe care o primeşte orbul, acesta se învredniceşte de lumina veşnică, care luminează pe tot omul, pe cel care caută frumuseţea şi veşnicia nepieritoare a acestei Lumini.

Capitolul 9 al Evangheliei ce istoriseşte această minune precede o discuţie aprinsă între Iisus Domnul şi fariseii opaci şi orbiţi de orgoliul şi autoineficienţa în care trăiau. Acest dialog în care Domnul se prezintă ca fiind „Lumina lumii“ are scopul de a trezi conştiinţa celor deveniţi impasibili faţă de suferinţa celor din jur, precum şi aceea de a produce o răsturnare a mentalităţii curente în care se caută explicaţia vinovăţiei pentru orice păcat şi suferinţă din lume.

Natura umană fiind viciată de urmările păcatului neascultării, a îndepărtării omului de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al luminii, făcea ca suferinţa să se manifeste sub toate formele, ajungând până la limita suportabilităţii umane. Numai Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, va elibera pe om prin moartea Sa mântuitoare, din păcatul ce mutilase făptura umană, pervertind-o, dar până la judecata finală urmările păcatului nu vor înceta a germina, atacând chiar şi pe cel renăscut prin har.

Domnul este lumina duhovnicească a oricărui suflet ce doreşte a-L întâlni

Cunoscând tragedia suferinţei orbului, Iisus are iniţiativa de a răspunde la întrebarea specifică mentalităţii timpului, pe care I-o adresează ucenicii Lui, deschizând noi orizonturi în a soluţiona problema suferinţei, a sensului ei în viaţa fiecăruia dintre noi. „Nici orbul, nici părinţii lui n-au păcătuit, ci să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Tot ce se petrece în viaţa noastră, în planul realităţii imediate, are în final să descopere lucrurile lui Dumnezeu pentru ochii ce nu-L cunosc, ignoră sau sunt potrivnici lucrărilor Lui.

Multe din cauzele şi efectele realităţilor din lumea în care trăim devin inteligibile în măsura în care le raportăm la lucrările lui Dumnezeu în lume. „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez“ (Ioan 5, 17). În cazul orbului,  realitatea că se născuse orb, fără vederea luminii create, a lumii în care era chemat la existenţă, suferinţa era cea care solicita o intervenţie a cuiva care să poată reface ceea ce era infirm şi nefiresc. Înainte de a-l vindeca, Iisus spune: „Trebuie să fac, până este ziuă,  lucrările Celui care M-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze“ (Ioan 9, 4). În comentariul său la Evanghelia Sfântului Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei explică prin noţiunea de zi - timpul vieţuirii în trup al lui Hristos, iar prin noapte - iminenta Sa moarte de trei zile care se apropia. Misiunea Lui în lume consta de a aduce Lumina care trezeşte conştiinţele adormite, le problematizează, le face roditoare, scoţându-le din starea de ariditate şi nelucrare, conducându-le spre împreună lucrare cu Dumnezeu, ca semn vizibil al prezenţei Lui în viaţa lor.

Prin vindecarea orbului, Domnul nostru va descoperi adevărul că El este lumina duhovnicească a oricărui suflet ce doreşte a-L întâlni.  „Minunea vindecării orbului din naştere nu se va întâmpla ca răspuns la credinţa sau rugămintea bolnavului“ (Luca 18, 35-42); ea se va realiza ca iniţiativă a Domnului cu scopul salvării unui suflet, căruia i se va descoperi ca Dumnezeu întrupat spre mântuirea lumii. Spre deosebire de alte minuni pe care le-a săvârşit Domnul, de această dată nu recurge la puterea cuvântului Său, ci se foloseşte de propria creaţie (pământul) cu care atinge ochii cei nevăzători şi lipsiţi de lumină.

Se petrecea aceasta, deoarece ochiul creat de Dumnezeu spre a privi cerul se întunecase coborându-se doar asupra pământului, fiind orbit de acesta din urmă. Prin întruparea Sa, Domnul vindecă, rezidind întreaga făptură prin Cuvânt, spălând-o şi curăţind-o de toate infirmităţile ce o apăsau, coborând-o spre pieire.

Apa, pământul şi cuvântul lui Hristos sunt elementele care devin vindecătoare pentru om. Acestea toate împreună  întreţin viaţa aceasta, iar prin lucrările lui Hristos devin purtătoare de vindecare spre o altă lume, o lume a împărăţiei vieţii veşnice fără sfârşit.

Minunea deschiderii ochilor orbului  stârneşte atitudini controversate, într-o lume controversată, orbită sufleteşte, incapabilă de cunoaştere şi depăşire a propriei condiţii pământeşti.

Preceptele sabatului mereu adus în discuţie în urma vindecărilor pe care Domnul le săvârşeşte devin mijloc de ură a celor ce mereu se împotriveau Lui, de negare a realităţilor pe care le trăim. Aceasta era grava, demna de plâns orbire, o orbire mereu actualizată, prezentă de-a lungul veacurilor şi astăzi mai mult ca altădată cu virulenţă şi agresivitate propagată şi favorizată în răstălmăcirea şi umbrirea adevărului.

La interogatoriul autorităţilor fariseice, fostul orb, cel purtător de lumină, care în mod etapizat sub influenţa binefăcătoare a Luminii răspunde direct, liber şi fără echivoc: „Un lucru ştiu, că fiind orb, acum văd“ (Ioan 9, 25). Evidenţa faptului ţine loc de orice argument, orbul opune ignoranţei prezumţioase şi pline de răutate a fariseilor realitatea indiscutabilă a minunii.

Ca în multe alte situaţii, se observă faptul că Iisus Mântuitorul aşteaptă de la om o convertire (schimbare a vieţii) conştientă, care să ducă la o viaţă nouă capabilă de mărturisire a credinţei până la martiriu.

Răspunsurile orbului vindecat ilustrează prefacerea lăuntrică sufletească în decurs de doar câteva clipe. Orbul se foloseşte de o critică necruţătoare la adresa întregului sistem fariseic, deşi pretindeau că ei cunosc voia lui Dumnezeu, îl ignoră prin faptul că sâmbăta odihnei lor le este încălcată. „Tocmai în aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii“ (Ioan 9, 30). Mergând mai departe cu raţionamentul său, care descoperă o gândire perfectă, orbul afirmă că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoşi, ci numai pe cei care-L cunosc şi împlinesc voia Lui. Faptul că Iisus Mântuitorul i-a deschis ochii, vindecându-l de orbire, demonstrează că El este trimis de Dumnezeu în lume. „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic“ (Ioan 9, 33). Deschiderea ochilor trupeşti a orbului anticipează mărturisirea credinţei, Domnul ridicând vălul care îi acoperea ochii sufletului.

Se preferă întunericul şi obscuritatea în care omul contemporan se complace

Atitudinea fariseică este una intransigentă, brutală şi inumană. După dialogul cu cel orb, acesta este exclus (dat afară) din comunitatea sinagogii, ceea ce însemna cu repudierea definitivă din viaţa cotidiană, pentru că sinagoga era centrul vital al poporului iudaic şi va rămâne până astăzi, la fel. Mai târziu, ştiind Mântuitorul Hristos că orbul înaintase suficient pe calea cunoaşterii celor nevăzute, dar sesizabile prin credinţă, întâlnindu-l, l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ (Ioan 9, 35). La această întrebare care presupune şi un act de mărturisire a credinţei şi recunoştinţei faţă de Cel ce i-a arătat milă şi compasiune, vindecându-l, omul, acum văzând, nu răspunde direct până nu află izvorul cunoaşterii, de aceea întreabă „Cine este Doamne, ca să cred în El?“ (Ioan 9, 36), aşteptând răspunsul de la Iisus „L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela este“ (Ion 9, 37). Nimănui din cei pe care i-a vindecat de bolile şi infirmităţile lor nu i-a făcut Domnul o astfel de destăinuire.

Auzind aceste cuvinte, orbul plin de sinceritate, avându-şi asumat curajul mărturisirii, exclamă: „Cred Doamne, şi I s-a închinat lui Iisus“. Curajul mărturisirii într-o lume ostilă l-a făcut pe orb să devină lumină celor din întunericul orbirii sufleteşti în care trăiau. Astfel, el exprimă şi mărturiseşte convertirea sa, care, însoţită de gestul închinării, se preface într-un act de preamărire a lui Dumnezeu Cel întrupat. În această clipă a mărturisirilor şi închinării, lucrarea minunii deschiderii ochilor săi sufleteşti se apropie de final.

Lumina lumii, Hristos, Care a venit în lume „spre a da viaţă lumii din belşug“ (Ioan 10, 10) străbate întunericul necunoştinţei şi al necredinţei. Deschiderea ochilor orbului merge împreună cu trezirea lui la o viaţă nouă, scăldată de razele binefăcătoare ale Luminii celei veşnice. Hristos Mântuitorul coboară în lume ca să deschidă ochii multora, dar, printr-o dramatică şi greu de imaginat schimbare, mulţi dintre cei care îşi închipuiau că văd, că ştiu şi cunosc voia lui Dumnezeu vor pierde tocmai din cauza refuzului de a-L primi şi crede în Hristos Iisus, Mântuitorul lumii. Este foarte uşor sesizabil până astăzi cum opacitatea lumii la chemarea lui Dumnezeu şi a Bisericii Lui se manifestă deseori virulent prin refuz, necredinţă şi iresponsabilitate. O luptă permanentă, acerbă, inegală între forţele întunericului prezente în lume şi Lumina care luminează şi străbate starea de opacitate spirituală se duce până la sfârşitul veacurilor.

Tristeţea şi neîmplinirile, stările convulsive, tensionate, teama şi incertitudinea mereu actuale într-o lume bulversată şi fără temeinic suport duhovnicesc definesc starea ei de permanentă orbire. Ceea ce este indispensabil, netrecător, care aduce liniştea şi împlinirea vieţii este îndepărtat, refuzat, chiar alungat. Surogatul, minciuna, calomnia, indiferenţa au devenit obişnuinţă. Lumina este neglijată, se preferă întunericul şi obscuritatea în care omul contemporan se complace. Aceste realităţi zilnice descoperă adevărata orbire cea mai dureroasă, molipsitoare şi perversă a lumii. Omul devine obiectul tuturor experimentelor mediatice, genetice, farmaceutice, alimentare şi totuşi se complace pentru o viaţă comodă, lipsită de solicitare fizică;  Biserica a devenit pentru mulţi obiectul dispreţului, urii, calomniei, defăimării, fără a se cunoaşte viaţa, puterea şi depozitul Luminii care se oferă tuturor celor ce caută lumina şi adevărata bucurie nepieritoare.

Hristos străbate veacurile deschizând ochii celor care-L caută, dându-le puterea descoperirii a ceea ce sunt şi ce trebuie să devină.

Lumina străluceşte pentru cei care umblă în lumină şi-i conduce spre izvoarele apei vieţii. În lumina Învierii Domnului descoperim viaţa! (Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)